Ce compoziție ați invita la cină? Interviu cu Horia Maxim

Cătălina Matei: Solist, profesor și interpret de muzică de cameră – care dintre aceste avataruri vi se potrivește cel mai bine?

Horia Maxim: Eu nu aș separa calitatea de solist de cea de interpret de muzică de cameră. Muzica este indivizibilă, instrumentul același, rolul interpretului – de asemenea. Reformulând întrebarea, aș răspunde afirmând că ambele (profesor și interpret) mi se potrivesc, pentru că funcționează în tandem, se potențează reciproc... Bineînțeles, nu a fost așa de la început: plăcerea de a cânta a primat, într-o primă etapă. Apoi, puțin mai târziu, am descoperit și beneficiile complementarității celor două roluri. 

Ați cântat mult pe scena austriacă. Se simte muzica la fel, indiferent de loc?

Din fericire, da. Sigur, există preferințe ale publicului, afinități, diferențe de temperament social... Există subiectivitatea umană, de asemenea. Dincolo de acestea, dacă limbajul este recognoscibil, oamenii răspund la fel. 

În ce curent muzical vă simțiți ca acasă?

Mă simt acasă acolo unde găsesc compatibilități, acolo unde relațiile dintre sunete și tăceri trezesc, în mine, reacții, acolo unde mă simt, emoțional, integrat. Oferta este, așadar, vastă –  depășește granițele unui curent sau altul. Iar eu nu rămân același: „acasă” a însemnat, de-a lungul existenței, să „poposesc” în locuri diferite, iar suma experiențelor a lărgit (din fericire!) spațiul locuirii muzicale.

Aveți în playlist muzică contemporană?

Da. Sunt lucrări de care m-am atașat și pe care pe le propun, spre ascultare, publicului, de câte ori se ivește ocazia.

Cât puteți sta departe de muzică?

Nu mult.

Care este rețeta unui pianist? 

Să nu ia instrumentul prea mult în serios. Sunetul pianului are un soi de neutralitate care este, în același timp, noroc și blestem. Blestem, dacă ne mulțumim cu... oferta, noroc, dacă îi atribuim sunetului oricare alt conținut. 

Cât de important este pentru un muzician să cunoască și să interpreteze muzică contemporană?

Dar ce este, oare,  muzica contemporană? Înseamnă, oare, modernism? Dacă da, care dintre multiplele înfățișări ale acestuia? Avangardismul?  Acesta are, deja, tradiție... Ce se poate spune însă despre muzica nouă ancorată, adânc, în tradiția  tono-modală? Răspunsul meu este simplu: muzica contemporană nu trăiește ruptă de alte curente muzicale –  de fapt, nu este un curent muzical. Este încercarea, dintotdeauna, a omului  de a găsi – de data aceasta, prin muzică –  un răspuns plauzibil, în chestiunea adevărului. Așadar, muzicienii interpreți sunt primii chemați, fie doar pentru rolul de intermediari. 

Ce sfaturi ați da publicului larg pentru a se împrieteni cu muzica nouă?

Să folosească aceeași rețetă pe care, poate instinctiv, o folosește în cazul manifestărilor muzicale tradiționale: urmărirea, concentrată, a ideii muzicale, pe firul temporal, blocând actul gândirii. Înainte de aceasta, este nevoie, evident, de abandonarea prejudecăților, fie ele doar sub forma așteptărilor.

Dacă ați putea invita la cină o compoziție muzicală, închipuindu-ne că aceasta ar prinde viață și chip de om, care ar fi aceasta?

Aș invita, în acest moment, alternativ, „Fantezia” de Robert Schumann și „Cantus Firmus” de Magnus Lindberg.