„Luați Für Elise a lui Beethoven. Ce carieră a făcut ca bagatelă!Ce-ar fi făcut ca temă în Simfonia a X-a?”

În seria interviurilor Encore, l-am lăsat în mod voit pe compozitorul Dan Dediu la final, din convingerea că – știindu-i modul ingenios, mereu proaspăt și neașteptat de a vedea lucrurile – dialogul cu domnia sa va fi cea mai bună concluzie la tot ce s-a spus aici. Sigur, în subsidiar, rămânea și un motiv personal, un reflex al vechii studente care simțea că profesorul Dan Dediu are atât de multe lucruri de spus încât este dificil de găsit acea întrebare care să sintetizeze toate ideile ce ar putea ieși la lumină; pe aceeași linie rămâne și acel complex al foii albe (așa cum simți că devine propriul creier) în fața unui ocean de erudiție și talent. De aceea, am recurs la varianta cea mai
simplă și mai folositoare pentru tinerii muzicieni ce sper să parcurgă acest interviu. L-am provocat pe compozitorul Dan Dediu să ne descrie – în modul său succint și organizat, așa cum veți vedea – cum arată miniatura muzicală a timpului nostru. Pe ce resorturi componistice mizează atunci când își propune să scrie o astfel de lucrare. Pe scurt – ce înseamnă un bis/encore pentru domnia sa.

Monica Isăcescu: Domnule Dan Dediu, sunteți un maestru al miniaturii pentru pian și am ca argumente suite precum Levantiques op.64 sau Idile și Guerrille op.76. Neprevăzutul, umorul, acțiunea par a fi elemente care nu lipsesc din piesele dumneavoastră pentru pian. De la ce porniți când scrieți o miniatură?

Dan Dediu: În principiu, o miniatură pentru pian se scrie dintr-un foc. E ca trasul cu arcul: îți pui o săgeată, ochești și tragi. Săgeata e ideea miniaturii. Ea poate nimeri ținta mai precis sau mai puțin precis. Uneori chiar deloc. Depinde de arc (de actul compunerii) și de ochire (de precizia realizării). O idee a unei miniaturi poate fi de mai multe feluri: fie o idee poetică – pornesc de la un titlu inspirat sau de la o imagine care mă motivează (Zborul cărăbușului sau Lebăda, de pildă) -, fie o idee tehnică (imaginez un perpetuum mobile sau o melodie frumoasă), fie și una și alta (leg zborul cărăbușului de un perpetuum mobile sau leg imaginea lebedei de o superbă melodie).

M.I.: Scriați la un moment dat că muzica și complexitatea fenomenului sonor surprind sufletul omului contemporan. Din acest unghi, o piesă de bis ce calități ar trebui să aibă?
D.D.: Esențial e să fie scurtă. Apoi apare o bifurcație:

1. fie să vină cu o idee năstrușnică

2. fie să mizeze pe ceva cunoscut. La punctul 2 se deschide din nou o bifurcație: 2.1. să mizeze pe virtuozitate extremă, 2.2. să mizeze pe lirism profund.
Depinde aici ce dorește compozitorul. Aceste variante se pot și combina, evident. Dar trebuie să fii foarte clar și convingător în opțiunea pe care o faci.

Piesa de bis, de regulă, se asortează cu programul de dinainte al concertului. Sau, în orice caz, îl întregește într-un anumit sens, arătând o fațetă sui generis a interpretului respectiv. Nu există reguli în acest domeniu, ci doar propuneri mai adecvate sau mai puțin adecvate.

M.I.: Poate că accesibilitatea este un concept cheie pentru o piesă pe care un interpret o alege pentru bis. În ce termeni gândiți accesibilitatea? Melodia, recursul la memoria ascultătorului, efectele… care este arsenalul pe care îl vizați?
D.D.: Accesibilă pentru mine e o muzică pe care poți s-o urmărești. Indiferent de cum e făcută, ea trebuie să posede capacitatea de a fascina sau, cel puțin, pe cea de a încânta. Dacă ceva mă încântă, apare și entuziasmul.

Luați, de pildă, un bis pentru pian scris de Evgheni Kissin – un tango dodecafonic. Ideea e genială! Dar piesa mi se pare prea lungă, se cam răcește spre final. Cel puțin asta e părerea mea. Dar ar fi fost la jumătate, atunci ar fi rămas dinamită!

Sau trăsnaia de aranjament componistic pe care o face Salvatore Sciarrino în piesa de bis Anamorfosi, care suprapune scriitura lui Ravel din Jeux d’eau cu melodia I’m singing in the rain. Aici șochează virtuozitatea, dar și excentricitatea suprapunerilor, care ne iscă un zâmbet în colțul gurii.

M.I.: Dacă marea muzică este o miniatură dezvoltată (Vasile Șirli), putem spune că într-o miniatură este ADN-ul unei simfonii, domnule Dan Dediu? Vi s-a întâmplat să porniți cu ideea de a crea o miniatură și, prin dezvoltare, să ajungeți la o lucrare amplă, simfonică?
D.D.: Sunt de acord că putem face această analogie. Miniatura se concentrează pe esențial, fără introduceri și ocolișuri. Și asta pentru că n-are timp. Dar nu e neapărat o calitate. Există problematici diferite ale compoziției: miniatura are un anumit tip de temporalitate, lucrările extinse o cu totul alta. Uneori se întâmplă ca semințele muzicale unei miniaturi să servească în a cuprinde ogorul unei simfonii sau al unei opere. Dar acestea sunt mai degrabă excepții.

O miniatură reușită își este suficientă sieși. Ea se poate dezvolta ca simfonie, dar – vorba bancului – ar fi păcat! Luați Für Elise al lui Beethoven. Ce carieră a făcut ca bagatellă! Ce-ar fi făcut ca temă în Simfonia a X-a?

M.I.: Care este povestea piesei Le vent du Transylvanie din suita Lévantiques op.64?
D.D.: Am pornit de la preludiul lui Debussy Ce qu'a vu le vent d’Ouest (Ce a văzut vântul de Vest) și m-am gândit să scriu un fel de „Doppelgänger”, de dublură geografică despre vântul de est. Și atunci mi-a venit ideea despre „vântul Transilvaniei”: o imagine sonoră a unui tãrâm bântuit de rafale explozive, de șoapte melodice filigranate, plăpânde, de miresme nocturne, de zvonuri vrăjite, de semnale de vânătoare, de delicii ascunse și de o moarte violentă la final.

M.I.: Sunteți Președintele UCMR, sunteți profesorul atât de căutat de studenți la UNMB, sunteți compozitorul român contemporan ale cărui lucrări sunt cel mai des cântate. Din această multifațetată ipostază, cum vi se pare ideea pianistei Adriana Toacsen de a gândi un întreg proiect dedicat muzicii contemporane, în jurul ideii de bis, adresându-se atât generației tinere de compozitori, cât și generațiilor mai experimentate?
D.D.: Ideea Adrianei Toacsen e excelentă, și asta din mai multe motive:

1. ne propune un recital de pian cântat admirabil;

2. realizează un florilegiu de piese scurte pentru pian scrise de compozitori români;

3. ajută la impunerea și generarea unui repertoriu nou și atractiv.

E o inițiativă foarte bună și merită toate felicitările pentru reziliență și curaj.