Ștefan Costache: Câtă relevanţă mai au bisurile acum, în 2023, după atâta amar de muzică?
Mai spune ceva ideea în sine unui tânăr compozitor contemporan? Deşi poate că nu deranjează, subînţelege o doză homeopatică, totuşi...
Andrei Virgil Popescu: Având în vedere mediul în care trăim, avântul tehnologic și tendințele sociale ce converg către reducerea capacității umane de a se concentra asupra a ceva pe o perioadă mai lungă de timp, consider că bisurile au o mai mare relevanță în ziua de astăzi față de trecut deoarece bisul însumează un întreg univers redus doar la câteva clipe. Din dorința mea de a împărtăși publicului fragmente din imaginarul meu componistic, se naște ideea de a crea o lucrare de dimensiuni mici care poate genera un caleidoscop de imagini și emoții. De aceea consider că bisul este un vehicul ideal pentru compozitor de a ajunge la sufletul publicului.
Ș.C.: Dacă privim un program de concert geometric, momentul bisului este, cumva, vârful unei piramide, momentul culminant al experienţei, sinonim cu esenţializarea. Pentru ce profil de program aţi vedea că este perfect bisul dvs, imaginat pentru proiectul „Encore”?
A.V.P: Consider că lucrarea mea se poate plia pe orice fel de repertoriu concertistic, „Allemande à la Chopin” fiind în sine concepută din opoziția dintre vechi și nou, grotesc și diafan, lumini și umbre, astfel că poate aduce un contrast cu un repertoriu baroc prin interferența acestui curent cu postmodernitatea.
În raport cu repertoriile concertistice clasice și romantice, lucrarea reamintește de perioada în care s-au cristalizat tonalitățile și s-a născut opera, fiind în contrapunct cu clusterele și ciocnirile sonore.
Ș.C.: Pentru ce pianist nu aţi compune vreodată un bis? Cu ce stil de interpretare sau manieră de a privi muzica intră în disonanţă lucrarea dvs? Vă întreb asta pentru a înţelege şi ce profil artistic e diametral opus Adrianei Toacsen.
A.V.P.: În general, muzica unui compozitor este aleasă de către interpret, iar genul de interpret pentru care nu mi-aș dori să compun, cel mai probabil nu mi-ar alege lucrarea. Nu am avut experiența de a întâlni un astfel de interpret care mi-ar trezi dorinta de a nu compune pentru el. Probabil un interpret cu preconcepții despre muzica contemporană nu ar însuma profilul artistic potrivit pentru a interpreta muzica mea.
Ș.C.: Titlul lucrării dvs, „Allemande à la Chopin”, trimite în două direcții, ambele de factură „neo”: cea neobarocă, cel mai probabil bachiană, și cea neoromantică – amândouă abordate din perspectiva acestui moment, al postmodernității. În ce fel v-ați raportat concret la tradiție, în acest caz?
A.V.P.: În „Allemande à la Chopin” am dorit să unesc cei doi poli ai barocului care îmi sunt foarte dragi: muzica franceză bogat ornamentată, cu muzica germană prin prezența allemandei, fuzionând cu unul din vârfurile creației pianistice reprezentate de compozitorul Frédéric Chopin, ambele entități sonore influnțându-mă în evoluția mea ca muzician. Pentru mine tradiția a reprezentat un punct de plecare în generarea ideilor muzicale, dar și un punct de referință pentru formarea mea componistică. Astfel seva celor două curente muzicale este filtrată prin mine și duce către o nouă premisă care este încifrată în partitura lucrării „Allemande à la Chopin”.
Ș.C.: Cum arată problematica virtuozităţii din „Allemande à la Chopin”? Pentru că este un aspect al lucrării pe care îl declarați explicit.
A.V.P.: Din primul moment al descoperirii termenilor de participare ai concursului „Encore”, mi-am propus să scriu o lucrare axată pe virtuozitate, prin care interpretul să poată demonstra publicului înzestrările sale tehnice și interpretative. Din punct de vedere tehnic, tempoul, schimbările bruște de registru, arpegiile, intensa cromatizare și ornamentație a structurilor melodice, poliritmia, elementele contrapunctice precum canonul și contrapunctul dublu creează un pachet complex care necesită o anumită experiență și tehnică pianistică. Din punct de vedere interpretativ, lucrarea impune cunoașterea celor două curente muzicale, astfel că interpretul trebuie să jongleze cu mai multe stiluri. La fel ca și în cazul problematicii tehnice, interpretul este supus unor schimbări bruște de expresie care conduc, în mod paradoxal, către o muzică unitară.
Ș.C.: Există ceva în potenţialul expresiv al pianului, un instrument cu un trecut venerabil, ce v-a incitat în mod special atunci când aţi compus „Allemande à la Chopin”?
A.V.P.: Deși a existat și opțiunea de a folosi tehnici de preparare a pianului pentru a îmbogăți timbralitatea acestui instrument, am ales să rămân la timbralitatea primordială, astfel provocându-mă să obțin culori timbrale contrastante. Posibilitatea de a avea o întreagă orchestră din punct de vedere al registrelor într-un singur instrument mi-a conferit scânteia de care aveam nevoie pentru a compune „Allemande à la Chopin”.
Ș.C.: In momentul de față, sunteți îndrumat de Dan Dediu în cadrul studiilor de masterat la Universitatea Națională de Muzică din București. Dan Dediu, un maestru reeavaluărilor în cheie postmodernă, între altele. Este doar unul dintre profesorii dvs. Care dintre aceştia se regăsește cel mai mult, ca
influență, în „Allemande à la Chopin”?
A.V.P.: Pot spune că pe parcursul drumului meu în muzică am avut norocul de a întâlni oameni de excepție, care au reprezentat o importantă influență în formarea mea muzicală: primul profesor de vioară, domnul Ioan Morna, care mi-a îndrumat primii pași în muzică, doamna profesoară Iulia Bucescu, care m-a
învățat valoarea expresivă a intervalelor muzicale, domnul profesor Ciprian Andrei Ion, care m-a încurajat să merg pe drumul componistic, ulterior formându-mă în cadrul studiilor de licență, domnul profesor Bogdan Chiroșcă, care m-a susținut în momentele cheie, atât moral cât și profesional, culminând
cu maestrul Dan Dediu ce mi-a oferit perspective noi asupra muzicii - la fiecare întâlnire în cadrul clasei de compoziție primind de la domnia sa o energie creatoare molipsitoare.
Domnul profesor Dan Dediu m-a încurajat să fiu sincer în muzica mea și să am curajul de a-mi urma dorința de a introduce în muzică elemente baroce. Prin urmare, cea mai mare influență asupra ultimelor mele lucrări o are maestrul Dan Dediu.
Ș.C.: Din prezentarea pe care mi-ați oferit-o înaintea acestui interviu, citez: „Lucrarea poate duce cu gândul către o cutie muzicală, bogat ornamentată, pe care dacă o deschizi ești absorbit într-o dimensiune unde sunetul prinde formă și palpabilitate, iar timpul se dilată aducând aroma veacurilor de mult apuse.” Ne vorbiți despre un soi de portal, care te duce într-un trecut la care vă raportaţi nostalgic. Cum arată acest trecut muzical, de care sunteți atașat?
A.V.P.: Încă de la primele încercări componistice am început prin a compune în stil baroc având nativ o aplecare către polifonie. Muzica barocă am descoperit-o în primii ani ai adolescenței mele prin compozitorii J.B. Lully, J. Ph. Rameau, J. S. Bach și A. Vivaldi, muzica acestora oferindu-mi o revelație asupra muzicii.
Astfel s-a născut în mine dorința de a putea să-i ating prin muzică. Este destul de greu să descriu în cuvinte ce simt atunci când ascult muzică barocă, pentru că îmi produce un cumul de emoții, pot spune însă că mă poartă într-o călătorie spirituală, simțindu-mă acasă în orice loc în care sunt acompaniat de această muzică.
