Ștefan Costache: O piesă muzicală cu caracter potrivit de bis este, practic, o galaxie comprimată în condiţia unei miniaturi; ea are, adesea, profil de unicat în perimetrul operei autoarei sau autorului ei, iar caracterul virtuoz nu e obligatoriu. Dar e subînţeleasă capacitatea compozitorului de a fermeca prin cele câteva minute, până în 5, de muzică. Ai gândit, de fapt, „Debumessquisse” ca piesă de bis, în termenii la care mă refer?
Diana Rotaru: Nu am gândit-o inițial ca bis, de fapt nu am gândit-o deloc – şi culmea este că m-a fermecat ea întâi pe mine. Eram la „Cité des Arts” din Paris, cu o rezidență obținută prin Institutul Cultural Român, în care trebuia să scriu o piesă pentru orchestră de flaute. Și, aşa cum se întâmplă, când ai un deadline, spiriduşul procrastinării îți dă ghes să faci...cu totul altceva decât ceea ce trebuie. Am început să improvizez la pian şi mi-am zis, hei, nu e rău, ia să pun şi pe hârtie. Și am intrat în lumea clapelor de unde nu am mai putut ieşi până nu am terminat piesa. A fost scrisă la foc intens, într-o săptămână (poate părea mult, dar pentru un compozitor chițibuşar ca mine, care gândeşte şi răsgândeşte fiecare notă, este de-a dreptul un record). De multe ori, rodul spontan al creativității noastre este cel mai miraculos şi norocos. Bine, şi „spontaneitatea” asta are o bază solidă în meşteşug, tehnicile componistice, experiență, intuiție antrenată. Dar poate şi de asta „farmecă” piesa, pentru că s-a născut nepremeditat, dintr-un şvung. Revenind la prima parte a întrebării tale, îmi place foarte mult metafora „galaxiei comprimate” – şi cred că o piesă de bis asta trebuie să fie, o „pastilă efervescentă” care să stârnească plăcere, dar şi emoție într-un timp foarte redus, să aibă „carismă”, pregnanță, să ți se lipească imediat de ureche şi de suflet. Să fie „locuită” – asta este o expresie care îmi place la nebunie a bunului meu prieten compozitor Gabriel Almaşi. Iar virtuozitatea nu stă numai în viteză şi în forță, ci şi în cele mai delicate sonorități. Din punctul acesta de vedere „Debumessquisse” a avut mare noroc, mai cu seamă cu Adriana Toacsen, care, în cele câteva repetiții pe care le-am avut (nu a fost nevoie de mai multe), s-a oprit cu rafinament de bijutier pe fiecare detaliu. De multe ori am remarcat că pasajele lente, transparente, gingaşe pun mai multe probleme decât cele rapide şi „spumoase” – şi că de fapt acolo poți observa talentul şi dedicația interpretului.
Ș.C.: Lucrarea vorbeşte despre o conexiune a ta cu Debussy, cu Messiaen, poate cu spaţiul sonor francez de secolul XX în ansamblul lui – cel puţin în acest caz. E vorba de mai mult decât atât? Ai o relaţie la care ţii cu modernitatea franceză? Pentru că şi Debussy, deşi azi parte a repertoriului standard, a trăit organic atitudinea de respingere a ideii de centrare sonoră – unul dintre principiile tonale de bază.
D.R.: Îi ador în egală măsură şi pe Claude Debussy, şi pe Olivier Messiaen, amândoi mi-au fost şi îmi sunt modele, chiar „profesori” de compoziție, iar faptul că lucrarea a fost scrisă la Paris a facut ca acest mic „omagiu” să fie realizat intuitiv, organic, natural – trebuie spus că am ales anumite stileme din creația celor doi fără nicio referință directă: figurația lichefiată, repetiția, coloanele armonice cromatico-diatonice, „cutiile muzicale” colțuroase, înghețate, toate au fost înglobate în propria mea sensibilitate muzicală. Francezii au o eleganță muzicală fabuloasă, „rasată”, nobilă – evidentă şi în muzica spectraliştilor (Grisey, Murail). Un gust pentru timbralitate şi pentru spațiul armonic scormonite, sfredelite în cele mai adânci detalii şi straturi – care a început cu Debussy şi continuă şi astăzi, în şcoala din jurul centrului de muzică electronică IRCAM. Dar şi un umor şăgalnic şi delicat chiar atunci când este acid, cum se întâmplă la Satie. Este un aspect al muzicii care mă atrage foarte tare – deşi mă atrage în egală măsură şi violența viscerală, câteodată şi grotescul. În ceea ce îl priveşte pe Debussy, da, unul din motivele pentru care îl ador este faptul că a fost, aşa cum a spus Boulez, „primul mare modern”. A schimbat regulile jocului pentru totdeauna, a schimbat modul de gândire al timpului muzical, a făcut puntea cu estetica Orientului, a ieşit din tonalitate – dar într-un mod aparte, foarte ne-agresiv, față de alți mari inovatori ai muzicii. Îmi aduc aminte de Alex Ross care spunea despre celălalt mare impresionist, Maurice Ravel, mai neoclasic decât conaționalul său, că a făcut o „revoluție de catifea”; revoluția lui Debussy este un pic mai dură, dar tot în zona aceasta, a schimbării tiptil, prin vrajă sonoră. Nu s-a rupt complet de tradiție, ci a topit-o într-o plastilină pe care a modelat-o apoi cum a vrut.
Ș.C.: Vorbim despre referinţe franceze (Debussy, Messiaen), despre idei care dau identitate modernităţii prin raportare la tradiţie. Totuşi, dincolo de toate acestea, cred că în acest caz avem de-a face cu o muzică ce poate fi ascultată cu plăcere fără să ştii deloc povestea ei. Tu către care dintre cele două poteci ai îndruma ascultătorul: de a fi avizat în prealabil sau de a nu avea percepţia pregătită în acest fel?
D.R.: Asta este o întrebare foarte bună şi care poate declanşa ore de discuții. În primul rând, când vorbim de „plăcere”, multă lume poate înțelege lucruri complet diferite. Ca să dau două exemple opuse, pentru unii, „plăcerea” unei audiții poate ține de o anumită sonoritate non-invazivă, suficient legată de estetici muzicale care au intrat deja în conştiința colectivă: ceva care sună îndeajuns de cunoscut pentru a nu „bruia”. Pentru alții, cum sunt eu, de pildă, plăcerea ține tocmai de inedit, de „bruiaj”, de muzici care zduncină şi care pun creierul pe moațe, cerând o a doua, a treia, a patra reascultare. Mai sunt multe, multe posibilități de a defini „plăcerea ascultării” – şi niciuna din ele nu este „greşită”! Tocmai de aceea mi-e foarte greu să dau nişte verdicte general valabile. Unor ascultători le este necesară citirea „notelor de program”, bunăoară, vor să ştie detalii despre structura piesei, despre compozitor, despre estetică. Alții preferă să aibă o experiență frustă a muzicii, directă, fără intermediari. Până la urmă, în ciuda faptului că sunt o „propăvăduitoare” a muzicii moderne şi contemporane de multe ori prin detalii tehnice sau istorice, prin natura meseriei mele de dascăl, tind să cred că un contact direct şi asumat cu muzica (de bună calitate!) este cel mai util.
Ș.C.: Muzica, fiind un act de comunicare între o entitate care o generează, compozitorul, una care o concretizează sonor şi public, prespune mereu, asta e, şi un minim efort din partea celor cărora le e destinată de a veni către ea. Sigur că te poţi prezenta şi urcând de la staţia de metrou într-o sală de concert din Bucureşti, să zicem. Viziunea ta care este, are nevoie cel care ocupă un loc la concertele cu muzica Dianei Rotaru de o pregătire minimală a acelei întâlniri?
D.R.: După cum spuneam înainte, dacă ai urechile larg deschise şi îți laşi prejudecățile acasă despre „cum trebuie să sune muzica” sau „ce este Marea Muzică” (uite o metaforă pe care o urăsc), cu siguranță vei putea pătrunde în lumea unei lucrări muzicale care a fost scrisă cu talent şi cu sinceritate. Nu vorbesc despre muzica mea, vorbesc despre muzica modernă şi mai cu seamă contemporană, de multe ori evitată în mod nedrept. Cum a pățit Alice: a avut de ales în a-şi modifica dimensiunea şi a intra prin uşița către Țara Minunilor sau în a se întoarce acasă. Ar fi avut o viață la fel de fericită, dar poate nu la fel de bogată. Până la urmă, şi contactul cu o muzică despre care descoperi că nu te mişcă deloc, tot este util: rămâi cu plăcerea aventurii.
Ș.C.: „Debumessquisse” ştim că a fost cântată în primă audiţie absolută la Tokyo, în 2008, şi că până acum a fost prezentată în întreaga lume. Ce ştii de la cei care o intepretează legat de motivaţia concretă, subiectivă, a alegerii lor? Ce-ţi spun că le place la „Debumessquisse”?
D.R.: Da, am avut norocul să colaborez cu mulți pianişti minunați – şi „Debumessquisse” este probabil cea mai cântată lucrare a mea. Nu am primit niciodată un feedback foarte concret, dar bănuiesc că „succesul” piesei stă în câteva motive: 1. Nu are tehnici extinse (deşi sunt o foarte, foarte mare fană a explorării instrumentelor în cele mai năstruşnice moduri, multe săli şi instituții au o rezervă la cântarea non-convențională la pian, „altfel decât pe clape” – ceea ce face ca piesa să fie foarte uşor de programat); 2. Fiind pianistă la bază (accentuez, din păcate, timpul trecut al verbului), scriitura este „pianistică”, respectiv, lejeră, nu sunt poziții criminal de grele şi se face într-un timp relativ scurt; 3. Lirismul limbajului este accesibil pentru un public destul de larg; 4. Dimensiunea redusă o face uşor de înghesuit în orice program de recital. Acum, sper să se simtă şi bucuria şi sinceritatea cu care am scris-o, dar aici nu mă pot pronunța.
Ș.C.: În calitate de coordonatoare a Concursului naţional de compoziţie “Encore”, ce ştii că s-a avut în vedere atunci când s-a conturat viziunea asupra finalităţii lui? Cu ce criterii au operat, din câte ştii, cei trei membri ai juriului?
D.R.: Regulamentul concursului, întocmit cu ajutorul Adrianei Toacsen, menționează următoarele criterii – care, de altfel, sunt extrem de similare tuturor concursurilor de compoziție:
Ce înseamnă asta, pe scurt: ca tânăr compozitor, poate la început de drum, poate mai avansat, cel mai important este să ai ceva « al tău » şi « clar » de spus din punct de vedere muzical. Și asta este uşor de observat pentru un muzician cu experiență – chiar dacă există o raportare la limbaje preexistente, inevitabilă la un compozitor în formare. Pe de altă parte, acel ceva trebuie spus cu competență – atât din punctul de vedere al dezvoltării ideilor muzicale, cât şi din cel al întocmirii partiturii, mijlocul de comunicare cu interpretul. Trebuie să spun că, deşi nu am avut alt rol în afară de cel al adunării materialelor, al transmiterii lor către membrii juriului şi al calculării rezultatelor finale, nu m-am putut abține, în mod evident, să nu ascult toate înscrierile, ocazie cu care am remarcat cu mare bucurie nivelul înalt al lucrărilor, care a făcut sarcina juriului foarte dificilă. Școala de compoziție românească e pe mâini bune şi abia aştept să aud ce mai născocesc aceşti tineri – de la o puştoaică talentată de 16 ani la doctoranzi.
Ș.C.: Avem 4 lucrări premiate, dar şi 2 menţiuni speciale. Ce fel de vitraliu sonor ţi se pare că alcătuiesc ele?
D.R.: Unul foarte colorat, asta fiind probabil şi intenția jurului, de a prezenta o paletă cât mai diversă a tendințelor componistice ale celei mai tinere generații de compozitori. Mă voi referi pentru început la cele patru piese selecționate de juriu. Piesa lui Andrei Petrache, în egală măsură jazzman de succes, este absolut delicioasă – mărturisesc că aceasta este lucrarea despre care, când am ascultat-o, mi-am zis imediat, „îmi mănânc pălăria dacă nu este selecționată”. „Vertij” este o explozie energetică foarte tributară stilului ligetian (că tot este centenar György Ligeti anul acesta!), mă refer şi la structura lucrării, similară studiului „Fanfares” (caietul I), dar şi la titlul „Vertij”, titlul unui alt studiu de Ligeti (caietul II). Dar se simte foarte mult jazz, după cum era de aşteptat, şi foarte mult Andrei Petrache, după cum era de aşteptat – fiind vorba deja de un compozitor „cu patalama”, afirmat şi apreciat. Și este scrisă şi foarte „pianistic” – spectaculoasă ca efect, deloc „căpcăun” din punct de vedere tehnic. Apoi, piesa lui Andrei Virgil Popescu, „Allemande à la Chopin”, este o foarte simpatică struțo-cămilă postmodernă care lipeşte cu talent două tipuri de scriitură foarte diferite, figurația romantică şi polifonia barocă, dar şi cu picanterii contemporane de tipul clusterelor care sparg violent structura. Tot în această direcție a mozaicului de stări viscerale, „Malneirophrenia” compozitoarei Rubin Szabó Bázsa Lovász a pornit din intenția de a prezenta starea de agitație de după un coşmar, însă rezultatul sonor, fracturat cum este el, demonstrează nu numai o sensibilitate şi o forță aparte, dar şi o intuiție de fier în ceea ce priveşte acea greu de definit „logică muzicală”, fără de care nu stă nicio piesă în picioare. Iar lucrarea Irinei Perneş, „Old Women Falling Out", inspirată de micro-povestirea absurdă a lui Daniil Harms, este plină de umor „țicnit”, narativitatea de tip tradițional fiind combinată cu o rețea de direcții care amintesc de gravurile lui Escher – bătrânelele care tot cad de la balcon încep să jongleze cu spațiul-timpul muzical, o iau în toate direcțiile, până la finalul surpriză. Aşadar, toate cele patru lucrări selecționate pentru a fi interpretate şi înregistrate în proiectul ENCORE sunt de „esență tare”, apropos de ce spuneam la început – carismatice, şui, pregnante, memorabile, „altfel”. Le reții, te îndrăgosteşti de ele.
În ceea ce priveşte „premiile speciale”, trebuie să amintesc două lucrări foarte bune, ale unor compozitori „cu greutate”, în ciuda tinereții lor – pe de o parte, George Ioan Păiş, cu adorabila „Interfon stricat”, o poveste despre soneriile care ne disrup tihna cotidiana, şi pe de cealaltă parte, Oana Vardianu, cu sensibila şi exotica „Danse orientale”. Sunt lucrări care vor fi publicate în albumul ENCORE şi care merită şi ele cu prisosință să intre în repertoriul pianiştilor de la noi şi din altă parte.
Ș.C.: Vezi în rezultatul concursului elemente de stil care, în opinia ta, sunt în consonanţă cu ideea mai generală a unor date ce conturează un profil al componisticii contemporane româneşti pentru acest moment, anul 2023?
D.R.: Cu siguranță. Este vorba de un modernism mai degrabă moderat, fără tendințe radicale, de ruptură cu trecutul – mai degrabă, de reinterpretare a acestuia prin prisma postmodernă. Mai este vorba de o tehnica componistică bine pusă la punct – un atu al şcolii de compoziție romăneşti – şi de foarte mult umor. Acesta din urmă a fost poate determinat şi de tematica concursului: „piese de bis”. Modelele componistice par a fi aceleaşi din vremea studenției mele, ba chiar dinaintea acesteia. Poate haosul din jurul nostru întreaptă tinerii creatori mai degrabă către tipare deja „verificate”.
Ș.C.: Referindu-ne la Adriana Toacsen, sigur că vorbim despre un artist care crede în creaţia românească, modernă şi contemporană, într-un mod care poate fi luat oricând model. Sunt convins că acesta a fost unul dintre argumentele care te-au făcut să te implici în proiect. Ce s-ar mai adăuga în plus, ca motivaţie?
D.R.: Iertate-mi fi vorbele, nu sunt spuse cu rea voință, ci cu tristețe, dar de-a lungul anilor am descoperit că una din problemele reale ale mediului muzical românesc este rezistența marii majorități a interpreților (îi includ aici şi pe dirijori) la muzicile nu numai „noi” sau de „avangardă”, dar şi a muzicilor care ies pur şi simplu din repertoriul tradițional. Asta frânează multe, de la vitalitatea spațiului muzical, la educarea publicului (greşit ținut într-un mediu confortabil) şi, mai ales, la imaginația compozitorilor, care de multe ori nu îşi permit să şi-o descătuşeze la potențialul maxim...pentru a fi cântați. Aşadar, atitudinea Adrianei Toacsen-Ponta, curiozitatea, foamea de nou, energia debordantă şi contagioasă, carisma cu care prezintă şi altora muzicile de care se îndrăgosteşte şi pe care respectă, pasiunea cu care le cântă şi cu care le promovează – toate acestea ar fi admirabile în orice mediu. În spațiul românesc, ele sunt absolut necesare. Și da, sper din tot sufletul să constituie un model pentru tinerii interpreți care vin din urmă. Aşa că mă declar fan înrăit şi susținător al Adrianei în orice proiect se lansează. Considerați-mă un „groupie”. În ceea ce priveşte proiectul ENCORE, mi se pare o idee excelentă de împrietenire a publicului cu muzicile noi şi o platformă foarte bună de promovare a creației româneşti – în plus, o provocare excelentă pentru compozitori de toate vârstele de a-şi sintetiza ideile într-o capsulă temporală. Iar stimularea creației tinerilor compozitori este un țel de prim ordin pentru mine, atât în calitate de profesor, cât şi în calitate de organizator de diverse evenimente. Apropos de acest lucru, ultimul concert ENCORE este programat în cadrul Festivalului Internațional MERIDIAN, al cărei director artistic sunt, în seara de 8 noiembrie 2023.
Ș.C.: Proiectul „Encore” este, fără îndoială, spectaculos şi entuziasmant prin suma energiilor pe care le pune laolaltă. Şi are, fără îndoială, un viitor cu mare potenţial. Cum îi vezi tu, Diana Rotaru, acest viitor?
D.R.: Unul cu siguranță strălucit. Am mare încredere în acest proiect şi cred că se poate ramifica la nivel internațional – şi chiar să implice şi alte instrumente. Encore, encore, encore să fie. O explozie de bine şi de muzică bună.
