Monica Isăcescu Lup: Te-ai născut la Brașov, dar ești prezentat drept compozitor „clujean”. În termenii pregătirii tale muzicale, respectiv ai structurii tale umane și profesionale, unde apare „brașoveanul” și unde „clujeanul”?
Șerban Marcu: Hehe, brașoveanului îi plac excursiile pe munte și clujeanului îi place gulașul. 😀 Ca să răspund ceva mai serios,… ce înseamnă exact „clujean”? În afară de faptul că locuiesc și lucrez la Cluj? Suntem mulți compozitori aici și cred că suntem destul de diferiți. La formarea mea muzicală au contribuit și școala brașoveană, prin profesorii minunați ai Liceului de Artă, și Clujul, instituția unde lucrez acum, de asemenea bogată în personalități muzicale. Dar „clujean” e o etichetă inevitabilă pe care am învățat s-o accept, fiind încă, în suflet, brașovean. Oscilez, ca tot „clujeanul”, între momente când orașul, cu oamenii lui, mi se pare fermecător și momente când încep propozițiile cu „clujenii ăștia”.
M.I.L.: Ești născut (ca și mine, de altfel) în 1977 și spuneai că sintagma „tânăr compozitor” nu ți se pare că te mai reprezintă. Când sau cu ce lucrare ai simțit că ai atins maturitatea componistică? Este tinerețea „o stare de spirit”?
Ș.M.: Cred că tinerețea este o stare de spirit și nu mai sunt așa de sigur că mă locuiește. Fiind deja în al 21-lea an de învățământ, sunt la jumătatea carierei – dacă nu e prea pretențios să zic așa – și mă întreb din ce în ce mai des în ce măsură mai este relevant pentru studenții mei ceea ce am de oferit ca profesor. Am văzut generațiile schimbându-se și simt că diferența dintre mine și tinerii pe care-i am în față crește vertiginos. Se spune că trebuie mereu să ne „reinventăm”, să fim în pas cu ce se întâmplă, dar cât de mult putem face asta și să rămânem, totuși, undeva în străfundurile noastre, noi înșine? Apropo de „maturitatea componistică”, cred că e o sintagmă care nu mi se potrivește. Nu m-am luat niciodată 100% în serios ca compozitor, mereu m-am văzut ca fiind mai degrabă un profesor care, mai mult sau mai puțin conjunctural, mai și scrie muzică. Cumva se pare că oamenilor le plac piesele mele sau poate le place de mine, pur și simplu, habar n-am, așa că mă tot trezesc programat, cântat și mi se cer când și când piese noi, și le sunt extrem de recunoscător celor care mă includ în proiectele lor. Din proprie inițiativă nu compun niciodată nimic, nu este nimic în interiorul meu care să-mi ceară să fac asta, din păcate. Așa a fost mereu. Am însă satisfacții când, după efortul uneori disperat al scrierii unei piese, aud pe scenă muzica mea și mi se pare, uneori, că are forță de convingere. De fapt, dincolo de disperare și panică, există o parte în procesul componistic care-mi place: după ce piesa este alcătuită, are cap și coadă, are o formă și un sens muzical, mă calmez și-mi place să o finisez (de multe ori chiar și după ce am trimis-o interpreților, pe care-i exasperez cu variantele 2.1, 3.1,... X.1).
M.I.L.: Clarinetul a fost primul instrument la care ai cântat? Nu ai trecut niciodată prin sala de pian sau vioară înainte?
Ș.M.: Nu a fost clarinetul primul instrument, am început prin a studia pianul în particular, în clasa a II-a. Mai târziu, am vrut să intru din clasa a V-a la Liceul de Muzică, la pian principal, dar nu s-a putut, că „n-am urmat orele de teoria muzicii” în cadru oficial – deși eram alfabetizat muzical foarte bine. Am fost admis la clarinet – așa mi s-a recomandat, nu am ales eu instrumentul – și nu mi-a plăcut să studiez (exersam tot pentru „pianul tehnic”, cum se numea ora săptămânală de pian, și-mi luam examenele de clarinet cu nota 8), dar am rămas îndrăgostit de sunetul lui. La sfârșitul clasei a VII-a m-a apucat iar ambiția de a ajunge pianist, m-am pregătit în particular cu minunata doamnă profesoară Diana Apan, care, pe lângă pian, m-a învățat și multă muzică, dar... din nou n-am fost admis. De data asta era invers: știam destulă teorie, dar s-a spus că sunt prea cerebral, n-am destulă spontaneitate și dezinvoltură în fața clapelor, și prin urmare, am slabe șanse să ajung pianist. La finalul clasei a VIII-a a fost un moment de răscruce în viața mea, aproape că am dat admitere la un liceu de mate-fizică (fusesem olimpic la matematică, eram isteț și bine pregătit), dar... am rămas totuși la Liceul de Muzică, la secția teoretică, cum mi s-a recomandat, unde am studiat serios teorie și dicteu, armonie, și mi-am pus baze muzicale solide.
M.I.L.: Așa cum este și firesc, multe dintre compozițiile tale includ fie clarinetul, fie vocea umană (dată fiind experiența ta, importantă și relevantă, de practicant al cântului coral). Ce libertăți și ce îngrădiri îi oferă compozitorului Șerban Marcu aceste două variante timbrale? Le găsești puncte comune?
Ș.M.: Nu-mi pun problema neapărat în termeni de libertăți și îngrădiri, deși până la urmă compoziția este un balet între îngrădiri și libertăți, iar îngrădirile (autoîngrădirile) sunt de multe ori esențiale. Sunt consolat cu ideea că ceea ce mă interesează, componistic vorbind (atunci când mă interesează ceva), este în afara preocupărilor actuale ale breslei – cel puțin așa mă percep eu. Știu că nu sunt „modern” și nu (mai) încerc să mimez că aș fi. Aș fi îngrădit dacă aș încerca să scriu ceea ce constat, din programele de muzică contemporană, că e la modă. Libertate... da, clarinetul mi-a dat libertatea de a simți suflul unei fraze, respirația umană pe care o avem uneori în subconștient și când scriem muzică pentru instrumente la care nu se cântă cu aer. Și corul m-a făcut să înțeleg mai bine relația dintre text și muzică, relație pe care am cultivat-o nu doar în piesele corale (mai mult aranjamente, recunosc, decât piese originale), dar și în celelalte lucrări, în care am adesea nevoie de o „poveste”, de un „story”, pe care, chiar dacă nu-l „povestesc” la rândul meu prin muzică, îl folosesc ca să-mi structurez ideile.
M.I.L.: Când și în ce condiții a apărut la tine imboldul de a scrie muzică? Ai obținut premii pentru compozițiile tale, adică ai fost apreciat de breaslă, încă din timpul liceului, dar când ai început să scrii lucrări muzicale?
Ș.M.: Am menționat deja că imboldul de a scrie muzică n-a prea existat niciodată. M-am pomenit compozitor cam din întâmplare, de asta nu sunt nici acum sigur că sunt de-adevăratelea așa ceva, simt mereu o mică stânjeneală când mă declar în acest fel. Mă simt cel mai adesea, în mod secret – dar n-o să mai fie secret dacă apare interviul ăsta – un impostor, un intrus. Toți cei pe care-i știu compun pentru că nu pot altfel (sau cel puțin așa îmi lasă impresia), în timp ce eu compun pentru că am apucat să promit cuiva (interpret sau organizator de evenimente) c-o să scriu o piesă. Am ajuns compozitor oarecum conjunctural, neștiind exact ce drum muzical să aleg (am cochetat la un moment dat și cu dirijatul). Știam că-mi place muzica și voiam s-o cunosc mai bine, „din interior”. În clasa a XI-a, cred, profesorul de teorie ne-a obligat (cum sună asta!) să participăm la un concurs liceal de compoziție, la care – obligat fiind, nu? eram elev conștiincios – am participat cu două piese (una corală și una de pian), și... am luat două premii. Lumea a concluzionat că am talent. Nu scrisesem nimic până în clasa a XI-a, nici măcar un mic preludiu sau un cântecel de copii nu m-a preocupat vreodată să fabric. Pe urmă... drumul profesional mi s-a trasat în față oarecum fără controlul meu și am ajuns ce am ajuns, cadru didactic (ce lemnos sună expresia asta...), compozitor, corist, semipianist, sfertoclarinetist (și în liceu am scârțâit un pic și la violoncel) etc.
M.I.L.: Întrebare (poate) incomodă: De la Brașov la Cluj sunt 274 km, ne spune google, iar de la Brașov la București – 168. De ce ți s-a părut totuși mai scurtă distanța până la Cluj?
Ș.M.: Inițial am vrut să dau admitere la București. Profesorul meu de armonie din liceu, domnul Dan Pavelescu, îl cunoștea pe compozitorul Dan Buciu, și m-a pus în legătură cu domnia sa; am fost la București o dată la două săptămâni, mai mult de un an, m-am pregătit pentru admitere, am scris piese pentru mapa obligatorie, era clar că o să devin student al Universității Naționale de Muzică. Pe urmă... s-a întâmplat un act de seducție. M-a sedus un alt compozitor, un om care mi-a fost foarte drag, compozitorul Dan Voiculescu, care, din păcate, nu mai este printre noi, un om pe care l-am cunoscut la un curs de vară, la Brașov, și pe care l-am apreciat enorm ca pedagog. Mi-a recomandat să dau admitere la Cluj, și... așa de mult mi-a plăcut de el, că am asociat orașul acela necunoscut și îndepărtat cu omul Dan Voiculescu, am presupus că toată lumea de acolo e deschisă și generoasă cum era el și am avut curaj să merg acolo și să dau admitere fără să mă știe nimeni în afară de el. Credeam că voi studia compoziția cu Dan Voiculescu, dar am aflat mai târziu că preda doar contrapunct, și în anul acela noi, bobocii compozitori, am fost repartizați maestrului Cornel Țăranu – plecat din păcate recent dintre noi - și nu mi-a părut rău deloc, chiar din contră, am fost foarte câștigat, pentru că m-a învățat multe. Cu profesorul Dan Voiculescu am studiat contrapunctul; pentru că studiul contrapunctului începea în anul 2, domnul Voiculescu m-a chemat deja din prima săptămână de școală să particip în avans, cu colegii mei mai mari din anul 2, la orele de contrapunct. A fost extraordinar. A fost ultima promoție cu care a lucrat, pe urmă s-a mutat la București, la UNMB, deci am fost extrem de norocos, ultimul student clujean care l-a mai prins. Pe urmă am absolvit facultatea, am rămas cadru didactic, și acuma predau armonie, contrapunct, aranjament coral și... compoziție (disciplină pe care o predau foarte conștiincios, nu vă faceți griji 😊 ).
M.I.L.: Titlul lucrării tale de doctorat - Aspecte ale scriiturii contemporane în lucrări vocal-instrumentale proprii – m-a tentat să te rog să faci un exercițiu extrem de dificil: acela de a enumera, într-un paragraf, aceste aspecte.
Ș.M.: Hahaha, nu m-a mai întrebat nimeni asta. Bine că n-am zis „aspecte particulare”, că o băgam pe mânecă. 😀 Nu m-a preocupat niciodată ideea de originalitate, în sensul de a inventa efectiv ceva nou, o sonoritate nouă, a folosi un instrument cu un timbru nou, a produce un efect, un element de tehnică extinsă nou. Sunt puțin sătul de „noutate”, de „altfel”, sincer să fiu. Toată lumea vrea să scrie ceva nou și piesele ajung să sune cam toate cam la fel, de prea multe ori. Sper să nu fiu înțeles greșit, este mai degrabă o reacție viscerală decât ceva conceptual. La nivel de idee înțeleg preocuparea pentru noutate, a dus muzica înainte vreme de sute de ani. E posibil să fiu eu limitat, rezistent la mai multă deschidere, dar am tot încercat și încă încerc să mă deschid spre lucruri care nu-mi sunt din prima încercare accesibile. Merge până la un punct. Preocuparea excesivă pentru timbralitate din secolele XX-XXI nu se potrivește cu ce-mi place și ce mă interesează la o muzică. Deci care sunt „aspectele” din lucrările mele... Să zicem că o obsesie pentru control (am cam evitat toată viața, instinctiv, elementele aleatorice, îmi place să notez exact ce și când trebuie să se cânte, n-am curaj să las asta pe seama interpreților, chit că uneori am mai testat, pe suprafețe mai mici, elemente de aleatorism), o lipsă de preocupare, cum spuneam, pentru sonorități noi, tehnică extinsă, amprentă personală în sound etc., și mai degrabă o preocupare (de stil vechi) pentru felul cum combin sunetele pe orizontală și pe verticală, îmi plac armoniile – știu că nu se mai poate inventa nimic nou, dar am menționat deja că nu prea m-a interesat asta. Deși, uite, chiar în miniatura mea pentru pian inclusă în proiectul Encore, Mirror Spiders, am inclus un moment în care pianistul cântă pe lemnul de la marginea pianului, cu degetare puse pe trei dintre degetele mâinii drepte, deci nu mă feresc cu totul de lucrurile astea. Alte trăsături ar fi un interes pentru mitologia greacă, pe care l-am dobândit copil fiind, citind Legendele Olimpului, mitologie pe care am inclus-o în mai multe lucrări, și pe de altă parte am o predilecție pentru vocalitate (am o operă de cameră, lieduri, coruri, după cum spuneam) și... nu știu ce să mai zic.
M.I.L.: Ești unul dintre compozitorii care gândește muzica în termenii săi fundamentali, înțelegând prin asta armonia și melodia. Ai putea să îți gândești creația de până acum în etape? Așa cum gândim, de pildă, coloratele perioade din creația lui Picasso? Sau etapele componistice la Enescu sau la Beethoven, care presupun acumulări, dar și schimbări mai mult sau mai puțin radicale de stil?
Ș.M.: Da, exact asta ziceam mai devreme, scriu muzică cu melodii, armonii și ritmuri. „Stil” mi se pare un cuvânt prea mare în ceea ce mă privește. Și un cuvânt mare în general. Nu știu câți dintre noi putem aspira la a avea „un stil”. Cred că mai pământean ar fi să încercăm să fim convingători, bine articulați. Apropo de etape, da, am și eu două etape creatoare: prima, în care mă întrebam mereu cum i s-ar părea oare piesa mea profesorului meu de compoziție și încercam, instinctiv, să-i fac pe plac, ca u discipol cuminte, și a doua, în care mă găsesc acuma și în care mă întreb mult mai rar (și mai relaxat) acest lucru. Poate că asta înseamnă „maturitate componistică”, curajul de a fi tu însuți, dar e lung și greu drumul până acolo. 😀 Apropo de maestrul Țăranu, unul dintre sfaturile pe care mi le-a dat a fost „nu te lua niciodată prea tare în serios”. L-am respectat, poate chiar am exagerat puțin cu a nu mă lua prea tare în serios.
M.I.L.: Dacă Enescu vorbea despre cei trei B ai săi – Bach, Beethoven, Brahms – care ar fi inițiala/inițialele pe care ar trebui să le asociem cu Șerban Marcu?
Ș.M.: N-am un far componistic călăuzitor și cu atât mai puțin trei. Având în vedere că mă consider în primul rând profesor și abia apoi compozitor, pot spune că reperele mele profesionale au fost pedagogice: dirigintele meu, profesorul de limba română Traian Ghirdă, profesoara mea de franceză Iulia Băcanu, compozitorul Dan Voiculescu, profesorul meu de compoziție Cornel Țăranu – de la care, cum zic, am învățat să mă iau în serios neluându-mă complet în serios – și compozitorul Adrian Pop (care nu mi-a fost profesor, dar i-am fost seminarist și mi-a fost și îmi este un puternic model profesional). De la toți aceștia am furat cât am putut și încerc să fiu un melanj din ei cinci plus o felie consistentă din mine însumi, bineînțeles. E dificil, pentru că toți sunt oameni de mare calibru. Legat de compozitorii preferați, devin periodic fascinat de câte cineva și-i ascult muzica. Mi s-a întâmplat cu Lully, cu Marenzio, cu Chausson, cu Scarlatti, cu Poulenc, cu mulți alții. Uneori ascult obsesiv doar unele dintre lucrările lor, ca un drogat.
M.I.L.: Ai avut ocazia de a te întâlni cu personalități ale componisticii contemporane, dacă luăm în calcul și cursurile de măiestrie la care ai asistat: Cornel Țăranu, care ți-a fost profesor, dar și Ceskỳ Krumlov, Osvaldas Balakauskas, Vinko Globokar, Petr Kotik, Marek Kopelent și Dan Dediu. Cu ce ai simțit că te-au îmbogățit aceste întâlniri și în ce fel?
Ș.M.: Toate întâlnirile cu aceste personalități au fost prilejuri de a gândi despre muzică, de a mă căuta pe mine și de a încerca să înțeleg ce e muzica. Au fost ocazii de a asculta lucrări neștiute, de a observa în muzicile ascultate lucruri care scapă la o audiție superficială, de a înțelege mai mult și de a simți mai intens. În plus, acest tip de întâlniri presupune întotdeauna prezența colegilor de generație din diverse școli, orașe, țări, interacțiunea cu ei și acestea sunt prilejuri de a simți spiritul vremii tale și de a te întreba în ce măsură te regăsești în el sau nu.
M.I.L.: Cum consideri că ar trebui să sune o piesă prezentată la „bis”? Ce caracteristici ar fi de dorit să aibă? Iar la această întrebare te-aș ruga să răspunzi dintr-o triplă perspectivă: de compozitor, dar și de spectator foarte atent al vieții muzicale românești și de critic – atunci când este cazul – al aspectelor ce țin de estetica creației.
Ș.M.: Cred că asta este întrebarea cea mai dificilă. O piesă de bis ar trebui să aibă „ceva”. Când spun „ceva”, mă gândesc la lucruri foarte diferite: poate avea umor (dar umorul în muzică e treabă complicată, zic eu, ca să nu iasă o clovnerie de prost gust), poate avea strălucire, poate avea mister, poate fi... poate fi în 1000 de feluri, dar trebuie să reușească în timp scurt să producă o impresie puternică (și nu mă refer neapărat la muzica spectaculoasă și dificilă tehnic cum ar fi lucrările lui Paganini; o emoție puternică poate fi produsă și de o elegie, de o piesă foarte interiorizată, poate chiar abstractă; publicul intră în joc și la piese de felul acesta, nu vrea neapărat acrobații instrumentale). Să... aibă „ceva”, știu că e vag, nu găsesc ceva mai clar de spus.
