Ștefan Costache: Eşti unul dintre cei patru câştigători ai Concursului „Encore”. Şi bineînţeles că, fiind o compozitoare tânără, care caută să se afirme, să fie recunoscută, participarea la competiţii reprezintă o excelentă cale pentru asta. Totuşi, „Encore” nu este orice fel de concurs, are un profil cu totul special. Ce a rezonat cu tine, ce te-a făcut să participi la „Encore”? Cum sună povestea ta?

Irina Perneș : Pentru mine, Encore a fost un concurs special prin faptul că știam că cea care va interpreta piesele câștigătoare va fi pianista Adriana Toacsen. De când am ascultat-o prima oară într-un recital la Muzeul Enescu, am fost fascinată de forța ei expresivă și sunetul ei foarte personal. Când am văzut primele postări legate de concurs şi cum concursul are ca scop promovarea muzicii contemporane în special în afara mediului academic muzical, în rândul celor care nu sunt atât de familiarizați cu muzica contemporană, am fost cu atât mai entuziasmată în a participa știind cât de provocator este să scrii o lucrare care să fie convingatoare pentru mai multe grupe de ascultători.

Ș.C.: Piesa câştigătoare pe care o semnezi se numeşte „Old women falling out”. Nu ştim cum sună, va fi o premieră audierea ei odată cu turneul „Encore“ şi lansarea albumului, însă e cunoscut faptul că te-a inspirat povestirea cu acelaşi titlu a lui Daniil Harms. Ce a rezultat, de fapt, cum descrii tu ce e în partitură?â

I.P.: ,,Old Women Falling Out” este o nuvelă în care este descrisă o imagine complet absurdă, a unor bătrânele care dintr-o excesivă curiozitate, uitându-se pe fereastră, cad de la etaj într-un efect de domino. Am avut de multă vreme visul de a transpune poveștile lui Daniil Harms în muzică, iar acum s-a ivit ocazia perfectă tocmai prin cât de avantajoasă era nuvela pentru a fi transformată într-o piesă de pian. Fiind o piesă de bis, m-am gândit că ar trebui să compun ceva spectaculos, virtuoz și compact, așa că nuvela lui era perfectă fiind foarte scurtă și esențializată, precum o imagine puternică. Cât despre tehnicile componistice și instrumentale, curiozitatea bătrânelelor a fost redată printr-o temă întortocheată fugată, strâmbă, iar căderile prin game care mai de care mai variate, în sens contrar, lente, rapide, formate din clustere ca niște prăvăliri furioase sau în canon, ca niște cascade ligetiene.

Ș.C.: Ca limbaj armonic ai folosit, ce transmite ca etos „Old Women Falling Out”? Şi în ce structură formală e turnat, de fapt, acest limbaj?

I.P.: Piesa este destul de cromatică. Am urmărit mai mult un traseu intervalic, lucrarea fiind construită în special polifonic, dar armonia rezultată a fost una asemănătoare, la rândul ei, cu o scară, în special în ultima parte fiind mai clară urcarea bazei acordurilor din semiton în semiton. Ce am căutat a fost ca piesa să fie cât mai şuie, cât mai disonantă, atât când venea vorba de melodie, de armonie, cât și de ritm. Formal, am gândit o temă cu variațiuni, piesa având trei scene. Iar fiecare variațiune este adusă mai agresiv decât anterioara. Implicit și limbajul armonic, ritmic, melodic și dinamic sunt cu atât mai deformate și exagerate cu cât piesa se îndreaptă spre sfârșit, pentru a întări absurdul.

Ș.C.: Ce relaţie există între textul lui Daniil Harms şi jocul coloristicii, al timbralităţii în lucrarea ta? La ce culori ale muzicii e bine să ne aşteptăm?

I.P.: De data aceasta, contrar obișnuințelor mele de a folosi foarte des tehnici extinse instrumentale și de a căuta culori timbrale neobișnuite, am căutat exact opusul. Am căutat să redau un peisaj sonor arid, foarte mecanic și înțepat, cinic, doar prin mijloace clasice pianistice. Am lucrat mai mult cu tehnici clasice redând contrastele din accente, legatouri, staccatouri, diferențe de pedale și chiar și de tempouri. Se pot observa totuși culori timbrale contrastante atât în tema fugată, care este cât se poate de pulsatorie, ritmică și agresivă în fortissimo, foarte alertă, versus căderile delicate ale bătrânelelor redate prin game contrare legate, cântate rar, în piano, cu o precizie și un calm apropiat de parodie, de o pietate complet absurdă și comică.

Ș.C. : Pleci de la Daniil Harms, un exponent al absurdului, al avangardei literare; pentru a construi un bis, o lucrare care e mai degrabă un simbol al tradiţiei muzicale. Aşadar, aceste două perspective, avangada şi tradiţia, ar trebui să coexiste în ceea ce ai pus în partitură. Dacă răspunsul tău e afirmativ, cum anume?

I.P.: Din punctul meu de vedere, cele două vor exista mereu, în orice artă. Este imposibil să nu preiei din trecut, să nu te legi măcar de un lucru care a mai fost creat până acum. Avangarda va împinge mereu limitele artistice, dar va fi mereu legată, chiar și în cea mai mică măsură, de ceva ce s-a mai făcut, de trecut. Într-adevăr, amândouă sunt elemente emblematice pentru revoluție și tradiție, dar din punctul meu de vedere nu a fost greu să coexiste împreună din moment ce totul este de fapt foarte interconectat în artă (dar nu numai). Forma de bis fiind deja construită orientativ (piesă de mici dimensiuni, virtuoză, spectaculoasă), a trebuit numai să elaborez pe acest schelet o muzică mai curajoasă din punct de vedere armonic, conceptual etc.

Ș.C.: Ai avut o strategie specială de a privi modul de elaborare a acestei partituri, prin prisma faptului că a fost destinată unui concurs de compoziţie? Cum te-a influenţat contextul, competiţia, în ce fel te-a motivat?

I.P. : Nu chiar, adică nu am fost influențată de faptul că piesa era destinată unui concurs. De obicei mă feresc în a gândi că piesele pe care le compun sunt destinate competițiilor pentru care scriu, chiar dacă uneori exista cerințe speciale, cum era cea a acestui concurs, cerința de a scrie un bis pentru pian solo. Îmi gândesc compozițiile ca fiind lucrări  ce se vor mai putea cânta și în alte contexte,  în diverse concerte. A avut, desigur, o influență faptul că am scris pentru concurs pentru că datorită concursului am ales minutajul piesei, caracterul flamboaiant, dar și instrumentul pentru care voi scrie. Cât despre motivație, nu aveam de unde să știu dacă voi câștiga sau nu concursul, însă m-a motivat foarte mult să scriu gândul că o pianistă extrem de bună, implicată și plină de forță, pasiune și curiozitate pentru muzica contemporană ar putea să îmi interpreteze piesa. (Şi rar ai ocazia să colaborezi cu cineva de calibrul ei).

Ș.C.: Prin ce diferă, în cazul tău, strategia de a aborda exprimarea într-o formă concentrată, esenţializată, cum este cea a bisului? Prin comparaţie cu modul în care priveşti genurile mai ample?

I.P.: Consier că în genurile mai ample ai mai mult timp în care să poți dezvolta materialul componistic. Ai timpul inclusiv de a dezvolta secțiuni mai lente, mai meditative. În cazul bisului, mi se pare că având un timp extrem de scurt, de doar câteva minute, trebuie să esențializezi foarte multă informație. Asta m-a făcut și să înclin către căutarea unui etos mai tumultuos, greu și impresionant tehnic.

Ș.C.: Există un moment anume al zilei când te-ai simţit cum nu se poate mai inspirată să compui „Old Women Falling Out”? E o muzică diurnă, o muzică a nopţii?

I.P.: Din câte îmi amintesc, a fost o compoziție diurnă, dar adevărul este că procesul compoziţional este perpetuu în cazul meu. În momentul în care compun o piesă, mă gândesc aproape în permanență la ea, așa că aș putea să spun că este o piesă atât diurnă, cât și a nopții. Totuși, ca și caracter, aș putea spune că e o muzică diurnă, vivantă, o muzică a luminii, solară, plină de energie.

Ș.C.: Ce relaţie există, în cazul tău, între inspiraţie, sursele inspiraţiei şi abodarea metodică a procesului din care a rezultat „Old Women Falling Out”?

­­I.P.: Sunt interconectate, de asemenea; dar în timp ce inspirația și sursele inspirației sunt sâmburele ideatic care creează conceptul piesei sau anumite capete ideatice muzicale, abordarea metodică și tehniciile componistice mi se par instrumente cu care să poți lucra. Sunt amândouă strâns legate, în cazul meu pornindu-se mereu cu conceptul sau cu mici idei componistice pe care apoi le dezvolt tehnic.

Ș.C.: Noi nu am ascultat lucrarea, dar cu siguranţă tu ştii deja cum sună înregistrarea ce va figura pe albumul până la a cărui lansare nu a mai rămas mult. Sunt convins că reprezentarea compozitorului, a ta, nu se suprapune neapărat perfect cu percepţia pe care o are atunci când o ascultă interpretată, fie şi pentru prima oară. În asta constă, de fapt, aportul creativ al interpretului. Care e amprenta personală a Adrianei Toacsen în cazul acestei prime înregistrări cu „Old women falling out”, ne poţi da câteva indicii?

I.P.: Pentru mine este mereu o bucurie foarte mare aportul personal al interpretului, fiindcă mereu o piesă ajunsă în mâinile unui interpret va deveni automat piesa lui proprie și personală. De multe ori descopăr anumite lucruri la care nici nu m-aș fi gândit până atunci, de parcă aș asculta o altă piesă, o piesă complet nouă. Ca să nu mai spun că ai mereu de învățat ceva nou când lucrezi cu interpreții pe compoziții.

Adriana și-a pus amprenta indubitabil, dându-i exact forța ei și energia despre care vorbisem mai devreme. Are de asemenea o precizie în a sublinia cele mai mici detalii, cele mai mici contraste de nuanțe până la schimbări de 180 de grade când vine vorba de contraste atât de abrupte, încât este greu de crezut că un singur om poate să fie atât de versatil în materie de secunde. Este un pianist extraordinar și abia aștept să o ascult live, aşa cum abia aştept să ascult albumul și piesele celorlalți compozitori din concursul „Encore”.