Ștefan Costache : Bis înseamnă spectacol, iar termenul „spectacol” e suficient de vast cât să fie, în aparenţă, înşelător. Ce fel de spectacol ai gândit în cazul de faţă, al lucrării „Sturm und Drang”?

 Sabina Ulubeanu: Mi-am dorit ca lucrarea, în totalitatea ei, să te incite cu fiecare măsură, și ca interpret, și ca receptor. Să stai un pic cu sufletul la gură: oare ce urmează? Să provoace pianistul la un efort în primul rând interior, pentru ca în final să realizeze că de fapt era atât de evidentă interpretarea piesei. E un spectacol al contrastelor și al surprizelor.

Ș.C. : Cu ce limbaj ai construit piesa şi cum ai recomanda, pe scurt, arhitectura ei?
S.U.: Forma lucrării este simplă, un ABA gândit în ideea dezvoltării continue, în care revenirea primei secțiuni, mai scurtă, face și referiri la elementele „câștigate”  pe parcurs, eternul apel la memorie care fixează și structural, și afectiv, reperele necesare audiției. Elementele de tip „toccata” se împletesc cu cele melodice sau armonice lente, timpul se contractă și dilată succesiv.   Limbajul este unul quasi modal, accesibil, cu importanța sporită a unor centre sonore în momente cheie ale piesei.

Ș.C. : Într-o prezentare a lucrării pe care am parcurs-o, faci referire la importanţa revenirii la lumea trăirilor necondiţionate intelectual, acestea fiind esenţiale pentru modul cum compui. E o idee care m-a dus în suficient de multe direcţii încât să te rog să ne spui care a fost, în acest caz, sursa respectivelor trăiri emoţionale.

S.U.: Aici aș menționa mai multe aspecte. Sturm und Drang reprezintă acel curent, de scurtă durată, prezent doar în spațiul german, care se opunea rigidității Iluminismului și punea în centrul creației emoția, fantezia, interiorul particular al fiecăruia. În cazul piesei mele pentru pian, mi-am dorit ca emoția nefiltrată a unui anumit tip de energie, cea motrică, plăcerea „vitezei”, să fie în contrast cu plăcerea căutării celui mai bun legato pentru fragmentele melodice, sau a celui mai potrivit tușeu pentru acorduri, ceea ce duce automat la căutarea emoției potrivite pentru fiecare dintre acestea. Și, pentru că este ceva personal în această căutare, fiecare interpret va putea găsi în el o plajă largă  de sentimente proprii doar lui pentru a le reda. Nu mi-am propus să dictez ce „trebuie” simțit, ci, dimpotrivă, să las acest efort în seama celei sau celui care se va apropia de lucrare, fiind sigura cale ca aceasta să îi devină „ proprietate” în final.

Ș.C. : Ce înseamnă pentru tine bisul acum, după ce ai compus „Sturm un Drang”? Priveşti acest gen de lucrare altfel decât înainte să ai experienţa scrierii ei?

S.U.: Trebuie să recunosc că mi s-au mai comandat bisuri, însă nu am reușit niciodată să mă încadrez în timpul propus și au ieșit lucrări  mai lungi solo, în jur de șapte, opt minute,  care acum sunt în repertoriul de recital al instrumentiștilor (am scris pentru vioară, violoncel și clarinet sau duo). Din acest punct de vedere, e deja o reușită care îmi dă încredere!

Ș.C. : Cel mai probabil ai, instrumental, formaţie pianistică. Ce înseamnă acest fapt pentru tine, pentru un compozitor contemporan? Gândeşti instinctiv pianistic? Te ajută? Sau dimpotrivă, uneori presupune reflexe de gândire de care trebuie să te debarasezi?

S.U.: Da, nu ai cum să nu gândești pianistic, însă, în cazul meu, întotdeauna a primat ideea inițială, ceea ce doresc să comunic. Mai degrabă mă ajută decât încurcă reflexul pianistic, pentru că sunt înclinată să îl tratez uneori prea minimalist, ceea ce e folositor doar în anumite situații, și, când contextul este diferit, ca în cazul proiectului „Encore”, experiența pianistică ajută să te pui și în pielea interpretului, să nu îi îngrădești virtuozitatea, tehnica - și când spun tehnică nu mă refer la capacitatea de a executa pasaje dificile, ci la întregul arsenal pianistic.

Ș.C. : Vorbim despre un proiect, „Encore”, eminamente pianistic. Ce relaţie ai tu cu acest instrument care se tot reinventează de peste 200 de ani? Cum crezi că reuşeşte pianul asta, cât potenţial expresiv încă nedescoperit ascunde?
S.U.: Primele mele încercări în domeniul compoziției au fost, desigur, pentru pian, dar niciodată nu am scris „ cu pianul”. Încă de prima dată am scris direct la birou, ridicându-mă doar să verific sonoritățile. Apoi, o lungă perioadă m-am ferit de pian. Voiam să explorez alte instrumente, să mă exprim prin alte mijloace, iar pianul nu mi era suficient, mi se părea oricum că are prea multe lucrări dedicate, în toate felurile. Naivitatea tinereții!
Între timp, mi-a fost cumva impus în diverse ansambluri și am reînceput să îi iubesc posibilitățile, care sunt nelimitate. Iar recent, cu un an înainte de „Sturm und Drang”,  am scris o altă lucrare pentru pian solo, pentru pianista româno-austriacă Adriana Paler, care va fi lansată chiar după finalul proiectului „Encore”, o întâmplare fericită. Pentru că dorința unui pianist de a încerca ceva nou nu se limitează la creația din trecut, fie el și trecutul recent, nevoia de a fi în contact cu compozitorii generației tale ține de normalitate și există mulți pianiști permanent în căutare  de repertoriu nou.

Ș.C. : Care au fost, de fapt, parametrii impuşi, să-i numim, pe care Adriana Toacsen i-a dorit de la lucrarea compusă de tine? Sigur, e posibil şi să-ţi fi lăsat libertate absolută.

S.U.: Adriana și-a dorit o lucrare care, citez, să îi facă pe oameni să spună „Wow!” la final. Acesta a fost tot brief-ul. Noi am mai colaborat chiar la prima mea apariție pe scena UNMB în calitate de compozitoare, era gala unui concurs internațional de compoziție unde se cântau lucrările premiate. Eram prietene de mici, de la școala şi apoi liceul de muzică „George Enescu”, așa că i-am încredințat piesa, care se chema „Recherche”, cu toată  încrederea, și bine am făcut, căci a fost impecabilă!
Ne-au trebuit ...un număr însemnat de ani 🙂 să reluăm acest tip de colaborare și, de astă dată, Adriana a fost cea care m-a onorat cu încrederea ei nelimitată.

Ș.C. : Ce are de învăţat bisul privind către ADN-ul muzicii contemporane? Şi viceversa?

S.U.: În această epocă, e uimitor câte poți face într-un bis. Poți purta spectatorul în orice colț al Universului dorești, de la minimalism intim la revărsare de acorduri și arpegii, de la contrapunct tradițional la o piesă construită numai din efecte sonore pe coarde și lemnul pianului. Iar compozitorii contemporani pot scrie o piesă în care să exploreze până la ultimele consecințe o anumită idee, oricât de trăznită ar părea, pentru că au de învățat de la conceptul de bis o stare de grație a unei libertăți absolute, când povara grea a concertului s-a încheiat și totul e doar pură plăcere a comunicării prin intermediul pianului. Nu că recitalul sau concertul cu orchestra nu ar fi, dar tipul de așteptări e diferit, din partea tuturor celor implicați.

Ș.C. : În ce fel crezi că e benefic proiectul „Encore” pentru modul cum e percepută creaţia contemporană românească? Ce te-a făcut să nu-l refuzi, să nu ai cum să-l refuzi?

S.U.: Mi s-a părut o idee fantastică, nu aveam cum să refuz așa ceva! Provocarea era fascinantă, dar, mai ales, mi s-a părut că, așa cum a fost conceput proiectul, va asigura multă vizibilitate școlii românești de compoziție într-un spectru larg de stiluri și direcții creatoare. Albumul care se publică se face într-o manieră ideală, adică abia după ce am lucrat toți piesele cu Adriana, astfel încât să putem încorpora micile sugestii – cel puțin, pentru mine, ăsta este cel mai mare câștig din lucrul cu un interpret de un asemenea calibru, poți observa, din viziunea sa, cum se pot reda mai clar în scris ideile componistice și sunt mereu deschisă la acest gen de sugestii, care țin de forma finală în care gândul și sentimentul rămân tipărite .

Ș.C. : Către ce crezi că se poate îndreapta „Encore”? Ce energii poate coagula? Pentru că, cel puţin din punctul meu de vedere, cere o continuare.

S.U.: Ar fi grozav dacă forma actuală a proiectului ar fi exportată și în recitaluri în străinătate. Și, pe viitor, ar fi de asemenea minunat ca și alți instrumentiști ar comanda astfel de lucrări pentru instrumentul lor, pentru că aceste miniaturi pot fi o poartă accesibilă de intrare în lumea muzicii contemporane pentru tinerele generații de muzicieni interpreți, dar, mai ales, pentru publicul din sălile de concert.