Ați compus „Lip of fate” special pentru proiectul „Encore”, dedicat lumii bisului – pe care îl putem considera un gen în sine, dincolo de secolele de diferențe stilistice care îi dau, până la urmă, o uriașă diversitate. Care a fost miza bisului în cazul de față? În ce termeni v-a lansat Adriana Toacsen invitația de a vă alătura proiectului?

            Cred că ideea de „encore”, de „bis”, de „ceva-după-altceva” frizează metafizicul. Care e contextul mai exact? În majoritatea concertelor se interpretează un program anunțat și, dacă interpretul câștigă inimile celor din public, i se comunică prin torentul de aplauze că magia palpabilă iscată de interpretarea-i TREBUIE continuată, trebuie să revină, muzica pusă în mișcare, animată de interpret (în sensul pur al cuvântului, de „însuflețită”) NU ARE CUM să înceteze. Și iată că aici intervine „muzica-după-muzică”, așa cum „viața-după-viață” este sperată și încredințată. Iar aceasta, de multe ori, apare ca un mister, întrucât unii interpreți nu rostesc ceea ce se cântă, ci lasă muzica să „vorbească”. Acesta e contextul în care eu mi-am văzut lucrarea și am scris ceea ce mi-ar plăcea mie să ascult în aceste circumstanțe.

„Piesa devine o călătorie muzicală care prin titlu și substanță sonoră invită la multiple interpretări.” – citez dintr-o prezentare pe care mi-ați oferit-o înaintea acestui dialog. Către ce direcții orientați, de fapt, ascultătorul? Ce gen de ghid îi sunteţi şi către ce fel de experienţă îl orientaţi?

            Titlul pentru mine e un fel de ghid ghiduș, de îndrumător buclucaș care ascunde – de cele mai multe ori – o adâncime nebănuită ce așteaptă să fie descoperită prin ascultare, dezmorțire, deschidere și contemplare. Țelul e ca acea adâncime să fie a ta, a celui ce asculți, deci profund subiectivă, cât și a noastră a tuturor, a celor ce audiem, un adânc ce leagă, un cumul de trăiri și experiențe unice care, în mod paradoxal, crește vertiginos gradul de coeziune din sala de concert. Iar pentru a spera să ating un astfel de obiectiv îmi aleg cu multă grijă substanța sonoră și titlul. Ele împreună dau toate informațiile de care e nevoie. Dacă eu trebuie să pun în cuvinte informație suplimentară pentru public ca el să îmi experieze muzica „în mod adecvat”, înseamnă că am eșuat în scopul meu...

Se obișnuiește ca lucrările muzicale contemporane să fie însoțite de o scurtă prezentare – faptul e valabil și pentru artele plastice, de altfel. Însă piesa dvs se ascultă cu ușurință și plăcere și în absența ghidării prin cuvânt. Este o experiență mai degrabă interiorizată, o muzică invitând la meditație și evadare – concluzie personală și perfect subiectivă, desigur. Poate avea piesa dvs. o existență autonomă, adică disociind-o de titlu și de descrierea la care mă refer?

            Mă bucură foarte mult faptul că ați identificat lucrarea mea ca fiind o experiență interiorizată! Însă poate ea exista disociată de titlul pe care i l-am dat? Poate, nu știu. Mă întreb dacă „Pinii din Roma”, „Planetele” sau „Sacre du Printemps” ar fi audiate fără a li se cunoaște titlul sau – și mai interesant – dacă ar fi ascultate cu alte titluri... oare vor fi experiate la fel? Mă îndoiesc. Titlul e parte din piesă, așa cum piesa e parte din titlu; ele sunt fuzionate, legate ombilical și, deși muzica nu se schimbă absolut deloc dacă are un titlu diferit, cred că experiența trăirii acelei muzici cu siguranță o va face.

Ați dorit simplitate, în care vedeți putere și atracție; dar care țineți să nu fie deloc confundată cu simplismul. Iată că v-ați asumat o cale destul de incomodă, de condiționată – și probabil că în asta constă virtuozitatea de strat mai profund a lucrării dvs: în acest spectacol al echilibrului instabil, al distilării simplității prin evitarea contaminării cu simplism. Cum ați operat, de fapt, cu ce tip de limbaj? Și în ce arhitectură e turnat respectivul limbaj?

            Simplitatea e un subiect care mă preocupă de foarte mult timp... De cele mai multe ori ea pare să incomodeze, să stânjenească; ea dezarmează, siderează și, precum unda unui laser, pare să focalizeze TOTUL într-un singur punct. Cred că e incredibil de dificil să atingi acel nivel de simplitate, de defrișare a surplusului și de ajungere la esență... și mai cred că nu acesta trebuie să fie țelul.

Sigur că îmi voi asuma orice cale – oricât de incomodă ar fi ea – care e iscată din necesitate, la rându-i găsită prin compasul bucuriei dumnezeiești de a crea și de a țese conexiuni  profunde. Actul în sine pare a fi condus de hedonism, dar e mai mult de atât. Simplitatea are o forță ce nu poate fi egalată de nimic, însă cred că ea trebui să apară ca o consecință a unei căutări oneste care, oricum, numai simplă nu e...

Și în acest context intervine simplismul, geamănul teribil al simplității. El nu e ivit din introspecție și sondare, ci din gratuitate, superficialitate și o euristică a disponibilității (asumată în mod conștient, sau nu). Până aici lucrurile par clare, ba chiar pare că avem rețeta creării unei muzici simple și nu simpliste: evităm superficialitatea „rea” și abordăm profunzimea „bună”. Dar mă tem că nu e atât de simplu. Poți „vâna” profunzimea și să cazi în cea mai cruntă superficialitate. Poți „fugi” de gratuitate doar pentru a te ciocni de obiectul fricii tale.

Și iată miezul problemei: ce daimon te posedă atunci când scrii? Ce trăire împinge pânzele corabiei inspirației, care ți-e catalizatorul, influența ineluctabilă a ceea ce simți atunci când creezi? E frica? E teama de a nu fi destul de „nou”? E obsesia de a mulțumi publicul cu orice preț? Guvernează „nu”-ul, inerția de a merge în direcția opusă? Sau e teama recenziilor „nefavorabile”? A privirilor dezamăgite ale foștilor profesori? Sau poate că e pur și simplu... bucurie... Dorința de a te conecta cu ceilalți prin graiul inefabil al muzicii. Poate e manifestarea dragostei simple față de muzică, față de actul creației, față de cel ce animă muzica și față de cei ce ascultă. Sau poate că mai degrabă e revărsare de suflet și deschiderea totală a cutiei toracice în ideea de a manifesta inexprimabilul? De a spera la o punte de conectare, de comunicare (și chiar de comuniune) la un nivel atât de profund încât muzica rezultată poate reflecta imaginea sufletului mai grăitor decât cea mai bine scrisă pagină de jurnal?

            Și în cele din urmă... ce e simplu cu adevărat? Nu știu... Nu știu nici măcar dacă a mea lucrare este simplă... sau simplistă. Bănuiesc că precum nimeni nu poate surprinde acel moment liminal dintre starea de veghe și somn, acea trecere a pragului dintr-un tărâm într-altul, tot așa nici eu nu am cum să surprind emergența simplității... dacă apare și dacă nu cumva mă înșel și nu o confund cu simplismul. Dacă va veni, o va face doar pentru că mă va găsi „scormonind”.

„Encore” își propune să promoveze creația contemporană românească plecând de la excelenta relație pe care interpreții o au cu publicul – prin bis. Interpretul este deci un element-cheie al modului în care ceea ce gândiți componistic ajunge la public. Iar publicul e de dorit să recepteze optim, la rândul său, muzica respectivă. Ce relație aveți cu publicul? Are el nevoie de o pregătire specială pentru întâlnirea cu muzica de azi, cu muzica dvs, sau nu?

            Mă adresez publicului de azi, oamenilor ce trăiesc același prezent ca mine... Și probabil la fel și interpretul care decodifică partiturile scrise de mine și muzica dintre note. E un „trialog”, sigur și, așa cum am scris, e implicat un sistem de „codare” și „decodare”, dar asta nu înseamnă că publicul are nevoie de o pregătire specială pentru întâlnirea cu muzica mea. Rezonezi cu ea, cu mine și cu interpretul, sau nu. Comprehensiunea (oricare ar fi ea) ia naștere din efortul celor trei actori implicați.

„Materialul meu muzical este construit în așa fel încât să permită coexistența ambelor sensuri: saltul de credință și hotarul destinului din Lip of Fate.” – am citat din prezentarea pe care mi-aţi oferit-o în pregătirea acestui dialog. Ne confruntăm cu două sintagme îndeajuns poetice şi personale încât să subînţeleagă rugămintea de a ne oferi cheia a ceea ce inseamnă fiecare dintre ele. Le puteţi dezvolta conţinutul?

            Oare nu aș „strivi” ceva tainic prin punerea în cuvinte a problemei expuse? Poate că exact asta îmi și doream, acest scurtcircuit semantic, această confruntare cu două sintagme aduse laolaltă de omonimie. Ce rezultă din aceasta și muzica ce o pecetluiește e ceva pentru mine și – sper eu – altceva pentru dvs., și – așa cum spuneam – asta ne aduce împreună, nu dezbină. Cu toate acestea îmi sunt dator mie și muzicii mele să țin pentru mine această informație. Ceea ce înseamnă pentru mine e mult prea personal și intim, iar materializarea în cuvinte ar altera percepția ascultătorului, limitând posibilul impact al muzicii și, în consecință, trădând-o.

Sunteţi un compozitor al spontanului? Sau credeţi mai degrabă în travaliul sistematic, programat? Şi căreia dintre cele două paradigme îi aparţine, de fapt, „Lip of fate”?

Am lucrări scrise într-o zi și altele în doi ani, însă niciuna nu e doar „travaliu sistematic” sau doar un rezultat al spontaneității. Depinde foarte mult de materia primă a piesei. În cazul acestei lucrări, spontaneitatea a cântărit mai mult, într-adevăr.

Sistemul muzical de notare este, fără îndoială, o minune a creativităţii şi un triumf al etalonării, care face posibil fenomenul muzical la scară universală. Ştim, de asemenea, că acest sistem de notare are limitele sale, ca orice sistem convenţional de codare a comunicării. De aceea, compozitorii conteporani au inovat permanent notaţia, conform cu necesităţile gândirii lor. Cum arată, din acest punct de vedere, partitura lucrării „Lip of fate”?

            Lucrarea mea nu are nevoie de o notație specială. Pentru mine notația trebuie să servească muzicii, și nu invers.

Pentru ce moment stilistic din povestea dvs în calitate de compozitor e reprezentativ bisul despre care vorbim? În ce context mai larg se incadrează?

            Stilul este omul, nu? Eu nu m-am concentrat niciodată asupra stilului meu. Bănuiesc că mereu am intuit că, la fel ca simplitatea despre care am tot vorbit, stilul e un byproduct (produs secundar), o consecință a unor căutări mult mai angajante decât cea a croirii conștiente a unui limbaj propriu. Cred că dacă ai ceva de spus, încerci să o spui cât mai bine... Îi ești dator acelui ceva ce urlă să fie spus. „Lip of Fate” este scrisă la jumătate de an de la terminarea studiilor mele de muzică de film, imediat după „0.k”. Ambele explorează tangențial universul puțin explorat al dramaturgiei, a ceea ce se spune subliminal, nu prin sunet, nu prin titlu, nici măcar prin arhitectură... ci mai degrabă prin cum comunică toate elementele componente între ele.

Proiectul se va finaliza cu experienţa reunirii tuturor celor 12 lucrări atât într-o serie de recitaluri cu public, printr-un turneu, cât şi prin cea a audiţiei în succesiune pe un CD. Playlistul nu reflectă neapărat o orientare stilistică. Şi totuşi e reprezentativ pentru un anumit moment al componisticii româneşti. Dvs cum îl percepeţi?

            Cred că e o inițiativă admirabilă și sunt foarte recunoscător că și muzica mea face parte din această colecție. Sunt foarte curios să ascult și ce au scris colegii mei (câțiva chiar foști studenți)!