câștigător al Concursului național de compoziție Encore

Monica Isăcescu Lup: Andrei Petrache, cu ani în urmă, când erai elev al Colegiului Național de Muzică George Enescu, te-am urmărit din juriul unui concurs de interpretare și, din punctul meu de vedere, erai deja un pianist cu o inteligență muzicală și o sensibilitate care te recomandau pentru o carieră în acest sens. Cum ai ajuns la compoziție?

Andrei Petrache: De mic copil am avut o atracție către improvizația la pian și eram foarte pasionat de jocurile de construcție – îmi plăcea să creez câte ceva sau să caut modalități noi de a face același lucru. Cum muzica era oricum sfera în jurul căreia activam de mic, încetul cu încetul compoziția a devenit mediul de exprimare care să îmi dea cea mai mare satisfacție. Vreau să cred că acele calități de viitor pianist de carieră pe care le-ați pomenit se regăsesc și în arta exprimării componistice și potențează acest proces creativ.

M.I.L.: Ai studiat compoziția cu domnul prof. univ. Dan Dediu. Care sunt principalele sfaturi pe care le-ai reținut de la domnia sa, în acest domeniu atât de complex și de subiectiv, până la urmă?

A.P.: Domnul profesor Dan Dediu reprezintă pentru mine, de multe ori, o sursă de inspirație în sine. Adesea, când mă aflu într-un oarecare impas sau într-o lipsă de idei, simpla vizită la biroul dumnealui, unde facem ora de compoziție, mă energizează cu suflu creativ. Nu știu cum, dar are mereu o energie și o concentrare constructivă molipsitoare. Pe lângă asta, dumnealui reprezintă un model uman și profesional după care încerc să mă ghidez constant. Bineînțeles că sunt multe lucruri concrete, sfaturi tehnice sau sugestii generale pe care le-aș putea pomeni și care au de multe ori un important efect asupra modului în care percep propria muzică aflată în lucru, dar dintre toate aș menționa numai unul, care mi se pare crucial: să încerc să simt timpul muzicii și să las acest lucru să dicteze durata naturală și justă a unei secțiuni muzicale.

M.I.L.: Ce alte personalități ai simțit că „te energizează cu suflu creativ”, cum spuneai mai sus?

A.P.: Cred că Universitatea Națională de Muzică din București reprezintă un incubator pentru muzicienii de mâine datorită faptului că în corpul profesoral se găsesc atâtea persoane valoroase profesional și uman. Sunt mulți profesori dragi cărora le datorez mult pentru atenția și dedicarea cu care împărtășesc, săptămână de săptămână, din uriașa lor experiență. Aș pomeni însă două persoane care mi-au ghidat primii pași în compoziție, anume Sebastian Androne-Nakanishi, profesorul și prietenul cu care eu, în ipostaza de copil-discipol, învățam prin joacă fără să îmi dau seama și care mereu mi-a încurajat suflul creativ și maestrul Dan Buciu, care a avut generozitatea să mă primească și să mă pregătească extrem de temeinic, timp de doi ani, pentru admiterea la Conservator.

M.I.L.: Mi se pare o performanță faptul că până la cei 25 de ani ai tăi ai scris peste 70 de lucrări. Ai o disciplină în acest sens? Îți impui un anumit program de la care nu te abați?

A.P.: Nu am un program anume de la care să nu fac rabat. Cred că acest număr relativ mare de lucrări s-a născut din dorința mea constantă de a fi implicat în cât mai mult proiecte, de a participa la diverse concursuri de compoziție care apăreau sau de a colabora cu diverși interpreți care erau interesați să-mi încurajeze creația.

M.I.L.: Care este lucrarea de care ești cel mai mândru până în acest moment? Cumva Cantata pentru cor și orchestră „În tină”, interpretată la Filarmonica „George Enescu”?

A.P.: Da, cred că până la acest moment, aici am reușit să-mi adun cel mai bine și mai complet ideile expresive care îmi dau târcoale în ultimii ani. E drept, având o așa ocazie rară, o comandă din partea Filarmonicii care îmi dădea acces și la resursa corului, m-am străduit timp de aproape 6 luni să concep ceva care să mă reprezinte și care să transmită cât mai multe unui public atât de numeros și atât de divers ca cel din sala mare a Ateneului Român.

M.I.L.: Și pentru că vorbeam la început despre calitățile tale de pianist, trebuie să subliniem faptul că ai rămas aproape de interpretare și ești membru al unui trio de jazz, foarte activ de altfel pe scena românească. Ce înseamnă pentru tine jazzul?

A.P.: Totul a pornit ca o bifurcație, din momentul în care improvizația era una din modalitățile cu care îmi generam material componistic, iar improvizația în stil poate reprezenta o artă în sine. Astfel că, începând cu anii de la finalul liceului, m-am apropiat din ce în ce mai mult de ceea ce înseamnă jazz și de valorile pe care le reprezintă. A fost, în același timp, și o modalitate de a păstra contactul cu scena muzicală din perspectiva de interpret, virând însă de la interpretarea muzicii clasice spre cea alternativă.

M.I.L.: În paralel cu studiile de Master în compoziție, urmezi cursurile de dirijat la clasa maestrului Cristian Mandeal. Ce te-a determinat să faci și acest efort?

A.P.: Perspectiva dirijorală este o sferă foarte complexă, plină de înțelesuri foarte subtile, unele vizibile, altele ascunse, la care un compozitor sau un interpret nu ar avea niciodată acces fără un studiu „din interior”, ca să spun așa. Am considerat că, indiferent dacă voi acea capacitatea și voi simți nevoia să performez ca dirijor sau voi rămâne pur și simplu cu experiența aceasta a celor 4 ani de studiu dirijoral, merită absolut fiecare săptămână petrecută în preajma acestei profesii vocaționale atât de complexe. Contactul cu importanți dirijori și pedagogi de dirijat români, de la care se pot învăța atât de multe, din cadrul Facultății de dirijat, a reprezentat încă un argument în decizia de a începe această a doua licență.

M.I.L.: Ești unul dintre câștigătorii Concursului de compoziție „Encore” și te felicit pentru acest lucru! Cu siguranță, participând la această competiție, ți-ai pus problema: „care ar trebui să fie atributele unei piese interpretate la bis?” Ce ți-ai răspuns?

A.P.: Scurtă și de efect, cred că acestea ar fi aspectele pe care publicul le așteaptă, de obicei, de la o piesă de bis. Ca om din public, trebuie să rămâi cu ceva după acele câteva minute de muzică și dacă rămâi cu o stare de surescitare, de bucurie ferventă, de curiozitate satisfăcută, atunci cred că bisul și-a atins scopul.

M.I.L.: Și pentru că pașii noștri s-au intersectat în acest an la cursul de management de proiect cultural... aș vrea să te rog să ne spui ce obiective ți-ai propune pentru următorii 10 ani, dacă ar fi să-ți gândești viața profesională în termenii unui proiect?

A.P.: Aici chiar nu știu ce aș putea răspunde, îmi ghidez viața din aproape în aproape, încercând ca în fiecare zi să progresez față de ziua de ieri, să fiu un om mai bun, să îmi dezvolt capacitățile și să încerc să îmi descopăr altele noi. Cred că cel mai simplu ar fi să îmi rezum ultimul an de activitate, să îl înmulțesc cu 10 și să descopăr astfel ceea ce va putea urma.

M.I.L.: Avem deci Andrei Petrache – compozitorul, Andrei Petrache – Ucenicul dirijor și... care ar fi acel Andrei Petrache din afara muzicii? Ce își place să faci atunci când nu te gândești la note?

A.P.: Îmi place să gătesc, să compun cu ingrediente. Nu urmăresc rețete, îmi place să experimentez cu propriul gust diverse alternative. Și înotul ar fi altă activitate plăcută, care îmi resetează puțin gândurile și mă repune într-o stare de calm.