Ștefan Costache: Nu știm foarte multe despre piesa dvs, Schizophrenia, compusă special în
2023 pentru Adriana Toacsen cu ocazia acestui proiect, „Encore”, în care
sunteți implicat. Mă gândesc mereu la faptul că, atunci când un compozitor
acceptă o asemenea solicitare din partea unui interpret, ceva din însuşi profilul
interpretului se regăsește, cumva, în muzica respectivă. Fie că respectivul
compozitor premeditează asta, fie că totul lucrează la un nivel mai subtil,
subconștient. E eronată această premisă, în cazul dvs.?
Cristian Bence-Muk: În ceea ce mă privește, într-adevăr, încerc să personalizez piesa pentru interpretul
care a solicitat-o. În funcție de cât de bine îl/o cunosc personal, din punct de vedere
muzical-interpretativ, anterior scrierii piesei, această personalizare se poate
concretiza în tehnici sau procedee speciale, solicitate în mod expres de interpret, ori
poate doar să vizeze în mod general gradul de virtuozitate specific interpretului,
alături de o dedicație scrisă pe partitură, care uneori poate fi combinată și cu
elemente strict muzicale (transcrierea numelui sau prenumelui în sunete, prin
intermediul notației alfabetice, alocarea anumitor „centri sonori” care să coincidă cu
inițiala numelui sau prenumelui etc.). Așadar, în cazul meu, legătura este
întotdeauna conștientă, premeditată, cel puțin așa cred.

Ș.C.: „Schizophrenia” este generată în jurul ideii de multitasking. Se vorbeşte
uneori despre artist ca fiind şi o conştiinţă şi o voce a timpului său, aşa cum
poate fi privit şi autonom de realitatea ce-l înconjoară. În care dintre cele două
modele generale vă recunoaşteţi mai bine, referindu-ne concret la lucrarea de
faţă?
C.B.: Într-adevăr, artistul poate reflecta ca o oglindă anumite aspecte socio-culturale ale
timpului său sau poate să ia poziție și să se opună acestora, detașându-se prin
critică și negare de anumite tendințe contemporane, plasându-se, oarecum, în afara
timpului său. Prin referirea la presiunea zilnică a multitaskingului actual, pe de-o
parte cred că lucrarea de față s-ar înscrie în prima categorie, cea a lucrărilor care
reflectă aspecte prezente, dar prin sugerarea efectelor dezastruoase în plan
psihologic și psihic ale ritmului vieții contemporane se obține și o detașare
protestatară față de anumite „valori” actuale și, implicit, o izolare față de fluxul
temporal al prezentului.

Ș.C.: Chiar şi în cazul celor mai precişi compozitori, ca notaţie, al acelora care
detaliază, precum Enescu, muzica adusă la viaţă, intepretată, presupune şi un
consistent aport creativ al interpretului însuşi. Întrucât notaţia îşi are limitele
ei. Simţiţi asta? Vi se pare că şansa unei partituri ţine, într-o bună măsură, şi
de intuiţia şi cultura interpretului?
C.B.: Utilizarea unei notații cât mai aproape posibil de intenția creatoare, fără să devină
prea încărcată și redundantă, dar nici lapidară, este, în mod cert, una dintre
principalele provocări ale unui compozitor din prezent. Discutând odată cu un amic
interpret mi-a reținut atenția o afirmație de-a sa, care cred că este depozitara unei
importante cantități de adevăr: o muzică genială, în special aparținând marilor
compozitori ai trecutului (din Baroc, Clasicism sau Romantism), nu depinde în mod
decisiv de interpret, ci reușește să se afirme aproape la orice nivel de interpretare. O
muzică contemporană, însă (aparținând unui compozitor obișnuit, prin comparație cu

„monștrii sacrii” ai istoriei muzicii), poate fi validată în fața publicului doar printr-o
interpretare foarte bună și convingătoare, fără de care se pierd și elementele sale
cele mai inspirate și reușite. Prin urmare, oricât de precis și clar ai nota o partitură,
incluzând aici și explicațiile speciale dintr-o posibilă „Legendă”, experiența, cultura și
intuiția muzicală a interpretului va face întotdeauna diferența în cazul unei piese
contemporane.

Ș.C.: Cum sună, de fapt, Schizophrenia? Vorbiţi despre construcţia unei arhitecturi
pornind de la 2 mini serii de 6 sunete, având un sunet în comun. Cu ce tip de
limbaj se vor întâlni ascultătorii, de fapt?
C.B.: Încerc să răspund la această întrebare fără a dezvălui prea multe dintre „surprizele”
pe care piesa și le propune. Într-adevăr, se pornește de la o premisă serială (ce
poate fi mai organizat, rigid și apăsător, în acord cu presiunea multitaskingului, decât
scriitura serială?), dar tratată mai liber (în sensul combinării a două mini serii de șase
sunete, extrase din două lucrări seriale anterioare, având chiar un sunet în comun),
cu deschideri, însă, și înspre secțiuni non seriale, bazate pe structura armonicelor
superioare ale unor sunete fundamentale și zone creionate exclusiv în baza unor
„efecte” sonore extramuzicale. Deja mă tem că am spus prea multe!

Ș.C.: Bisul reprezintă astăzi o cutumă a protocolului nescris dintre interpreţi şi
public. Deşi pare o invenţie de secol al XIX-lea, din vremea primilor mari
virtuozi, bisul are o istorie mai îndelungată, care vorbeşte despre pasiunea
publicului pentru spectaculos şi despre plăcerea lui de a se bucura de muzică
în doze concentrate. Aţi ţinut cont de acest dat când aţi compus
„Schizophrenia” sau aţi mizat pe o altă soluţie, originală?
C.B.: Parametrii acestei comenzi au fost cât se poate de clar articulați: o piesă pentru pian
solo, destinată a deveni bis, arătând publicului că și muzica contemporană poate fi
atractivă, spectaculoasă, ba chiar „frumoasă”. Astfel, aceasta a fost și intenția mea,
de a realiza o piesă scurtă (de 3-4 minute), de efect, care să atragă atenția publicului
și să-l surprindă în mod pozitiv, dacă se poate, prin arsenalul tehnic și expresiv
specific unei scriituri pianistice contemporane, valorizând și evidențiind tocmai acele
aspecte tehnico-expresive care nu se regăsesc în paleta sonoră clasico-romantică.

Ș.C.: În ce termeni s-a sedimentat experienţa dvs. personală cu scriitura pentru
pian? „Encore” este proiect dedicat pianului, probabil instrumentul cu cea mai
amplă literatură. Simţiţi că are în continuare potenţialul expresiv de a genera
revelaţii compozitorilor, interpreţilor şi ascultătorilor?
C.B.: În decursul vremii, am scris câteva piese pentru pian solo, două piane, ba chiar și o
lucrare concertantă pentru două piane și orchestră. Chiar în această vară am lucrat
la două comenzi pentru piese solo destinate pianului, în cadrul a două proiecte
AFCN (acesta și un altul), având solicitări expresive extrem de diferite și chiar dacă
lucrările sunt scrise în aceeași perioadă consider că sunt complet diferite. Prin
urmare, oricât de bogată este literatura muzicală destinată unui anumit instrument,
cred că oricând mai este loc pentru încă o lucrare inspirată și bine scrisă, în sensul
în care izvorul creativității universale nu cunoaște perioade de „secetă”.

Ș.C.: Sunteţi un compozitor cu notorietatea, v-ați format la Cluj-Napoca unde şi
activaţi acum, în mediul academic. Proiectul „Encore” înseamnă şi o punte de
comunicare şi colaborare între marile centre muzicale româneşti, ocaziile de
acest fel nefiind numeroase, iar motivele sunt diverse, începând cu cele
financiare şi logistice. Simţiţi că există o regionalizare muzicală de nedorit, că
Iaşi, Timişoara, Cluj, Bucureşti, Craiova ar trebui să aibă cu mult mai multe în
comun decât se întâmplă în momentul de faţă?
C.B.: Până nu de mult, într-adevăr, am simțit și eu că ar fi încă mulți pași de parcurs
pentru a strânge rândurile și a omogeniza cercul muzicienilor din diferitele centre ale
țării. În ultimul an, însă, de când am primit responsabilitatea coordonării filialei Cluj a
U.C.M.R., ca vicepreședinte, am inițiat multiple legături cu alte centre naționale
reprezentative, ca București, Timișoara și Iași și am constatat că a fost de ajuns să
întreb, să deschid discuția, iar interlocutorii mei au și făcut pași în întâmpinarea
noastră, resimțind și ei, probabil, aceeași nevoie de a fi mai mult împreună decât
până acum. Chiar și proiectul „Encore” reprezintă o poartă deschisă, un tunel de
comunicare între muzicieni la nivel național, ceea ce marchează o inițiativă salutară,
care se aliniază unui complex de inițiative în comun, care sper să marcheze tendința
clară a următorilor ani.

Ș.C.: „Encore” are şi meritul de a pune laolaltă energiile creatoare ale unor
compozitori români din generaţii diferite, cu toţii însă tineri. Dvs ce intepretare
daţi configuraţiei celor 12 lucrări semnate de toţi atâţia autori, ce se vor regăsi
atât pe un CD, cât şi în programele de recital ale turneului naţional „Encore”?
C.B.: Ideea selectării unor compozitori din generații diverse, de la cei mai reprezentativi
compozitori români actuali, în plan național și internațional, la generațiile
compozitorilor de 30-40 de ani și până la tinerii compozitori, încă studenți sau
proaspăt absolvenți ai conservatoarelor din țară (tineri de peste 20 de ani), inclusiv
prin stabilirea numărului doisprezece, ca simbol al plenitudinii, dorește să ofere o
perspectivă completă, reprezentativă asupra muzicii contemporane românești a
momentului, inițiativă și idee extrem de valoroasă și inspirată, după părerea mea.

Ș.C.: „Encore” are, indiscutabil, profil de unicat în peisajul evenimentelor muzicale
româneşti. Între virtuţile lui se numără şi aceea că apelează la seducţia unui
gen de succes, cel al pieselor de bis, pentru a promova muzica românească a
prezentului, de valoare recunoscută. Ce înseamnă pentru dvs, compozitorul
Cristian Bence-Muk, să fiţi parte din acest act muzical?
C.B.: Este o oportunitate extraordinară și sunt deosebit de bucuros și recunoscător pentru
invitația de a face parte din acest proiect special, care își propune să micșoreze
distanța dintre public și creatorii momentului prin intermediul concentrării elementelor
spectaculoase și inedite ale muzicii contemporane, care, printr-o selecție (valorică)
pertinentă, poate să ofere atât de multe lucruri speciale publicului, ce, poate, încă nu
conștientizează câtă nevoie are de o muzică bună a timpului său.

Ș.C.: Ce viitor îi vedeţi şi îi doriţi proiectului?
C.B.: Sper ca această inițiativă grozavă a Adrianei Toacsen Ponta să nu se oprească la
finalul acestui an calendaristic, ci să se dezvolte semnificativul și în anii următori, cu
noi și noi idei, de care nu mă îndoiesc că vor fi inedite și deosebit de ofertante pentru

creatori și public. Pornind de la ceea ce sper că va fi succesul indiscutabil al acestui
proiect, în măsura în care energia artistică nu va obosi, sper ca proiectul „Encore” să
aibă multiple versiuni de actualizare, ca să folosim limbajul programatorilor, adică
„Encore 2.0”, „Encore 3.0” și așa mai departe.